De Ziua Armatei

Chiar dacă nu realizăm pe de-a-ntregul acest lucru, suntem cu toţii urmaşii unui lung şir de soldaţi. Ţărani sau orăşeni, oameni simpli sau învăţaţi, atunci când s-au ridicat fumurile din deal în deal, sau când au răsunat goarnele, românii au devenit cu toţii soldaţi. Printre ei, şi părinţii noştri, bunicii noştri, străbunicii noştri… Toate generaţiile, întinse înapoi în timp vreme de peste 2000 de ani, şi-au strâns la vremuri de nevoie armatele şi au plătit preţul libertăţii.

“Arborele libertăţii trebuie udat din când în când cu sângele patrioţilor şi cu cel al tiranilor”. Nu este nici o diferenţă între a-ţi apăra ţara de duşmanul din afară sau de tirania dinăuntru.

Demnitatea în viaţă, curajul în luptă şi onoarea în orice împrejurare au fost respectate dintotdeauna, chiar şi între adversari. Se spune că la intrarea în lumea de dincolo de viaţă, sufletele sunt aşteptate şi însoţite. Sufletele eroilor ce pleacă din această lume sunt întotdeauna conduse spre hotarul dintre lumi de respectul celor ce au fost martorii vieţii lor.

Poate că în ziua în care două corpuri de armată se vor putea extermina într-o secundă, naţiunile civilizate vor da înapoi în faţa ororilor războiului şi vor trimite la vatră pe soldaţii lor. (Alfred Nobel)

Sunt pline câmpiile şi dealurile acestei lumi de osemintele soldaţilor. Din toate vremurile… din toate armatele…

Fie ca sufletele lor să-şi continue drumul în lumină.

Lumea noastra

Cine (mai) sunt eu?

Nu m-am dat niciodată în vânt după Tarot. Nu mă pasionează nici acum. Dar… curiosity killed the cat. Din fericire pentru mine, curiozitatea mea m-a purtat doar pe o pagină în care, în schimbul completării unui mic chestionar, am aflat ce carte de tarot mă reprezintă. Iată rezultatul:

Eşti SOARELE

Fericire, Mulţumire, Bucurie.

Semnificaţiile pentru Soare sunt simple şi consistente.

Tinereţe, sănătate, înnoire, prospeţime. Creierul şi mintea lucrează foarte bine, lucrurile care păreau neclare şi încâlcite devin clare, toate lucrurile se aşează la locul lor şi totul pare să decurgă aşa cum îţi doreşti.

Soarele este condus de Soare, desigur. El este lumina care vine după noaptea întunecoasă şi lungă, aşa cum Apollo vine după Diana, zeiţa Lunii. O carte pozitivă, acesta vă promite zile în plină lumină. Glorie, câştiguri, triumf, plăcere, adevăr, succes. Aşa cum luna simbolizează inspiraţia provenită din inconştient, din vise, acest card simbolizează descoperirile făcute într-o deplină conştienţă şi deplină stare de trezie. Manifestaţi înţelegere şi bucurie faţă de ştiinţă şi matematică, pentru muzica frumos concepută şi pentru filozofia corect şi fundamentat motivată. Este o carte a intelectului, a clarităţii minţii, şi a sentimentelor de energie tinerească.

Ce carte de Tarot te reprezinta pe tine?

Fa testul ca sa afli.

De ziua femeii

De-a lungul unui an de zile, in cel putin citeva ocazii, mai mult sau mai putin marcate in calendar, asteptam din partea celor care ne conduc, sau a celor pe care-i urmam, sau pur si simplu a celor de langa noi, sa auzim cuvinte inspirate care sa ne multumeasca, care sa ne motiveze, sau care sa ne confirme ca suntem exact ceea ce suntem.
In fiecare an in ziua de 8 martie, se considera, la un unison nivelator, uniformizant, ca este dreptul femeilor de pretutindeni sa astepte acest gen de cuvinte: complimente, laude, multumiri, iubire eterna.
Sunt convins ca exista in fiecare dintre voi o parte care are nevoie sa auda aceste cuvinte, o zona interioara care rezoneaza la ele.
Dar…
Ar putea oare aceste cuvinte, cu efectul lor procustian, sa atinga zenitul valorilor feminine? Exista oare vreun cuvant care sa se poata constitui cu adevarat un piedestal pe care sa poata fi asezata femeia? Care sa nu limiteze, prin incapacitatea sa de cuprindere, complexitatea izvorata din perfectiune, fragilitatea generatoare de nesfarsita putere, frumusetea care le imbraca pe toate?
Sunt oare necesare aceste cuvinte?
Sau oare este suficient sa permiteti luminii interioare sa radieze in exterior, decorand, infrumusetand si imbogatind lumea cu voi insiva?
V-ati gandit vreodata ca in acele momente ale zilei in care va priviti in oglinda, ochii vostri surprind ceea ce nici un cuvant nu va putea surprinde vreodata?
V-ati gandit vreodata ca in toate celelalte momente, sutele sau miile de ochi care va privesc sunt tot atatea oglinzi, care surprind in mii de fatete ceea ce numai voi insiva puteti surprinde cu o singura privire? Si ca in spatele acestor sute sau mii de priviri se ascunde neputinta de a returna in cuvinte intreaga minunatie pe care au vazut-o?
Astfel incat, fara nici un alt cuvant, ma inclin plin de admiratie in fata voastra.

La multi ani!

Un nou inceput

Orice om merita in viata o a doua sansa.

Si noi am primit-o pe a noastra.

Imbratiseaza viata – sau cum am vazut eu videoclipul

Am trimis prin mail videoclipul din postarea anterioara catre foarte multa lume, practic catre toate listele mele de distributie. Desi am fost extrem de impresionat si am trait o emotie foarte intensa atunci cand l-am vizionat, motivul constient al acelei corespondente masive a fost dorinta de a furniza tuturor celor pe care ii cunosc, un motiv in plus de a utiliza centura de siguranta atunci cand se afla la volan, sau, atunci cand sunt pasageri, de a-l determina pe cel ce conduce sa o foloseasca.

Trebuie sa va spun ca efectul a fost incredibil: am primit foarte multe mesaje, continand de la un simplu multumesc pana la ceea ce as putea numi analiza critica de film. Numitorul comun a fost insa emotia traita de cei ce au vizionat filmuletul.

Dupa ce formatorul meu in psihoterapie m-a rugat sa scriu si cum am trait eu acest film, am realizat ca dincolo de motivul constient prezentat mai sus a mai fost ceva: imi doream sa impartasesc cumva emotia generata in mine de simbolurile utilizate in film. Am vazut ceva si am reactionat. Iar nevoia de a impartasi a fost o parte a acestei reactii. Si probabil ca acesta a fost si motivul determinant in a-l transmite si altora.

Am vizionat din nou si din nou videoclipul, si emotiile s-au repetat nealterate si cu aceeasi intensitate. Asadar, iata ce am vazut eu:

********************************************************************************************************************

Trebuie sa recunosc ca am fost extrem de impresionat de videoclipul pe care vi l-am trimis si voua.
De fapt, a fost cu mult mai mult de-atat: am trait literalmente fiecare fractiune de secunda redata de micul film.
Eram acolo, la volan…
Am fost deopotriva soferul, sotul si tatal pe care-l vedeam.
Am respirat aerul incarcat de bucurie si de armonie si m-am impregnat cu toata iubirea care inunda efectiv primele cadre. Imaginile prind parca viata si fara voia mea intru intr-o dualitate a realitatii demna de calificativul “cuantic”: sunt in acelasi timp observator, dar unul impresionat pina in cea mai marunta fibra a fiintei sale, dar si personajul de pe ecran. Identific situatia pe care filmul vrea sa o redea, dar in acelasi timp mainile mele manevreaza volanul. Ma privesc cum le privesc pe ele, in timp ce simt in talpa presiunea pedalei. Este atata iubire in privirea mea, este atata iubire in privirea lor! Stiu ca ele sunt acolo cu mine si stiu ca ele sunt totul pentru mine.Si stiu acest lucru si eu, soferul, si eu, observatorul.
Nimic nu se poate interpune intre mine si ele. Efluviile de dragoste circula liber intre noi si nimic nu le poate sta in cale.
Pana cand se intampla ceva…
O amenintare nevazuta apare. Nu stim ce este, si nici nu cred ca conteaza. Simt doar ca este ceva groaznic, ceva ce ar putea sparge intregul tablou, lasand viata sa se scurga printre cioburile acestuia. Dar nu se va scurge numai viata, ci odata cu ea va dispare toata acea vraja a iubirii care ne leaga unii de altii, se va dizolva conexiunea aproape materiala stabilita intre noi, intregul nostru univers se va scurge ca intr-o gaura neagra.
Disperarea ca emotie se transforma intr-o suita de gesturi ale disperarii. O frica ingrozitoare, imensa, ma fac sa anticipez ca nu voi putea evita inevitabilul. Desi rulate “cu incetinitorul”, imaginile incetinesc parca si mai mult, dandu-mi o sansa sadica de a hiperconstientiza ceea ce urmeaza sa pierd. Ceea ce urmeaza ca ele sa piarda.
Si atunci, din nou se intampla ceva…
In timp ce Universul se pulverizeaza intr-o reeditare la o scara mai mica a Big Bang-ului, in timp ce tandarile sale desfigureaza timpul si spatiul, realitatea mea, a observatorului-personaj, urmeaza o alta logica. Cu gesturi pe care nici un destin nu le poate opri, femeia si fetita ma imbratiseaza formand o centura de siguranta vie. O centura a vietii, care ma mentine in viata. O centura de iubire care imi permite sa gandesc din nou la iubire.
O imbratisare a vietii care ma reda lor si care mi le reda mie.

*****************************************************************************************************************

E greu sa pui in cuvinte multitudinea de sentimente si emotii condensate pe parcursul catorva secunde. Probabil ca e si mai greu sa gasesti o exprimare credibila, in conditiile in care, fie ca spectator, fie ca cititor, nu ai cum sa simti emotiile altuia. Fiecare dintre noi a trait aceasta mica minune pe frecvente proprii, care pot fi mai mult sau mai putin diferite de cele ale celorlalti. Dar… asta a fost frecventa mea.

Trebuie sa recunosc ca formatorul a avut o sclipire de geniu cand a intuit potentialul terapeutic al acestei metafore vizuale (de aceea e formator, nu?). Cred ca poate fi folosita in toate acele cazuri in care pacientul se afla in deriva, pe un drum propriu ce duce spre distrugere (sau autodistrugere), singurul reper inca solid si stabil din viata sa, singura resursa, chiar daca nu e constientizata, fiind suportul familiei sau al partenerului de viata. Probabil ca as folosi acest material in unele cazuri de dependente, mizand pe initierea cautarii transderivationale a pacientului pornind de la aceste elemente: deriva proprie si drumul spre inevitabilitatea autodistrugerii, ceea ce ar implica si distrugerea (la propriu) a propriului univers.
Ca strategie de conectare cred ca as sugera pacientului sa-si imagineze si sa vizualizeze un final alternativ, in absenta legaturilor afective cu familia dar si in absenta suportului acesteia, iar apoi as urmari din nou impreuna cu el finalul din videoclip, scotand in evidenta si incercand sa maximizez aceste doua resurse.
Intuiesc aici si un risc: dupa o astfel de procedura, raman in fata pacientului doar doua variante, revenirea la viata sau continuarea drumului spre autodistrugere, foarte clar si distinct conturate. Avand in vedere ca putem asocia si alte tehnici, am toate premisele sa mizez pe viata.

Nu orbeste, ca la o partida de poker sau black-jack, ci cu responsabilitatea si siguranta profesionistului.

Toate cele bune, si nu uitati: IMBRATISATI VIATA!

Un sfârşit e un început

We did it our way

Cândva, demult, în negurile timpului, pe când istoria pe care o cunoaştem tocmai se năştea, exista un oraş numit Rigidia.
Oraşul era înconjurat de ziduri groase şi înalte, cenuşii, care nu permiteau accesul înlăuntrul său dar nici nu lăsau pe nimeni să iasă.
Străzile sale erau ca nişte linii drepte, care se întretăiau în unghiuri drepte, dând oraşului aspectul unui imens grătar.
Oraşul era condus de un tiran, a cărui principală grijă era aceea de a obţine şi păstra adoraţia şi supunerea oarbă a locuitorilor, din care îşi extrăgea energia necesară vieţii sale. Când timpul său trecea, apărea un nou tiran, numit de despotul care conducea întreaga ţară.
Locuitorii Rigidiei îşi petreceau viaţa trebăluind înăuntrul oraşului lor, circulând în ordine pe străzile rectilinii, şi fireşte, adorându-l pe tiranul lor, sau supunându-se orbeşte acestuia.
De la o vreme însă, viaţa a 11 dintre locuitorii oraşului s-a schimbat: nopţile lor au fost animate de nişte vise ciudate dar foarte asemănătoare, al căror mesaj era acela că ar putea duce şi o altfel de viaţă, fără austeritatea şi monotonia Rigidiei, fără tiran şi regulile sale stupide, fără ziduri care să încorseteze şi să limiteze zborul gândurilor lor. Tot ceea ce aveau de făcut era să găsească Oraşul Pierdut pe care strămoşii îl numeau Universalia Integra.
Cei 11 nu se cunoşteau între ei şi nici nu aveau habar că viaţa lor era pe cale să se schimbe. Şi asta pentru că visele lor au devenit din ce în ce mai dese şi mai clare în manifestarea lor.
Aşa se face că, într-o bună zi, toţi cei 11 au luat în mod independent decizia de a părăsi Rigidia şi de a porni la drum pentru a găsi Universalia. Şi-au strâns puţine lucruri în câte o bocceluţă şi, la ceasul la care toţi ceilalţi locuitori îşi aduceau omagiul lor tiranului, au părăsit Rigidia.
Nu mică le-a fost mirarea să se întâlnească în afara zidurilor oraşului şi să constate că toţi avuseseră aceleaşi vise şi că toţi aveau acelaşi obiectiv. Aşa că au pornit împreună la drum.
Şi drumul i-a purtat prin locuri prin care nu mai fuseseră niciodată, le-a arătat frumuseţi de neimaginat dinlăuntrul zidurilor oraşului. Ceea ce era ciudat şi asta au observat cu toţii, era că oboseala nu creştea deloc în ei. Cu cât drumul aşternut în spate devenea mai lung, cu atât determinarea dar şi curiozitatea lor creşteau, iar hotarârea de a nu mai reveni vreodată în Rigidia devenea tot mai puternică. Ştiau că vor reuşi.
Pentru a acoperi cu căutarea lor o suprafaţă cât mai mare, s-au despărţit, răsfirându-se dar mergând cu toţii în aceeaşi direcţie.
Şi pe măsură ce căutarea lor continua, distanţele dintre ei s-au tot mărit, până când, de la un moment dat, nu se mai vedeau unul pe celălalt. Dar toţi ştiau că undeva, mergând în aceeaşi direcţie, mai sunt 10 tovarăşi de drum care caută acelaşi lucru. Au păstrat legătura între ei şi îşi trimiteau din când în când mesaje prin care se informau reciproc despre mersul căutărilor. La început şi-au trimis aceste mesaje prin porumbei călători, apoi prin curieri poştali şi, pe măsură ce istoria înregistra progresul tehnic al oamenilor, prin mijloace din ce în ce mai sofisticate şi mai rapide. Acum se chemau şi se informau unul pe celălalt prin sms-uri.
Căutarea lor a continuat fără oprire, până când într-o dimineaţă, fiecare dintre ei a primit 10 mesaje scrise. Toate cele 10 mesaje erau identice, spunând acelaşi lucru:
Am găsit oraşul pierdut!

********************************************************************************************

Eu sunt unul dintre cei 11 care au găsit şi au intrat în Universalia Integra.
Am intrat în oraş şi am început să-l explorez şi vă anunţ că este fabulos.

*********************************************************************************************

Ieri s-a sfârşit o etapă importantă din viaţa mea: am obţinut diploma de psihoterapeut în psihoterapie integrativă.

Mâine va începe o nouă etapă, cu siguranţă mult mai importantă: voi încerca să vindec suflete.

Meditaţie la malul mării

Tabara de psihoterapie integrativă – Constanţa, august 2009

Lui Catalin

Niciodata nu a fost intuneric.
Niciodata nu a plouat.
Nimeni nu a trasat nici o linie de start si nici una de finish. Nu exista starter si nici cronometre.
Exista doar curgerea infinita a timpului si eforturile noastre de a ne dezbraca de hainele unui diluviu intunecat.
Nu se dau premii si nu exista premianti. Exista doar grade diferite in care ne chinuim sa fim altceva decit sintem.
Nu exista nici desert si nici orase pustii ci doar un imens acasa, prin care orbecaim pentru ca nu stim sau nu credem ca sintem chiar acasa.
Strigam cu totii dar nu auzim nici un sunet pina cind nu invatam sa ascultam.
Ne credem singuri pentru ca nu credem ca exista cineva care vede prin intunericul nostru, prin ploaia din noi, ca exista cineva care asculta linistea strigatelor noastre.

Cu toate astea, am fost prin locurile in care ai fost tu, nu am vazut prin intuneric, m-a udat ploaia pina in oase, si nu am auzit raspunsurile din liniste. Toate aceste cuvinte ale mele nu sint altceva decit o noua etapa de dezbracare-uscare-auzire-orientare, care sa ma lase mai dezgolit in linistea luminii de acasa.

Iar acum, dupa ce te-ai dezbracat de intuneric si de ploaie, dupa ce ai aflat ca esti propriul tau premiu, dupa ce ecoul ti-a aratat ca strigatele tale fara sunet sint auzite, dupa ce ai aflat coordonatele lui “acasa” si asta te-a facut sa-ti arunci gps-ul devenit inutil, dupa ce ai plonjat in vesnicia timpului, tu mai crezi ca poti sa mori?

Long time, no see

Nu am mai scris de mult pe blog. Nu am avut nici timpul si nici linistea necesare. Sper sa revin la bunele obiceiuri ce au acompaniat deschiderea blogului.