Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Meteoritul din Rusia…

Posted by Radu Albota pe 26/02/2013

… a fost lovit din aer?

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Timpul

Posted by Radu Albota pe 18/12/2012

Time travel“A cincea forta”

In cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit in 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilitatii calatoriilor in timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forte ale Universului (forta gravitationala, forta electromagnetica, forta nucleara tare si forta nucleara slaba), Einstein a dedus ca lipseste totusi ceva. Daca studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forte, Universul devenea static, lipsit de viata si de “neprevazut”, ceva asemanator unui mecanism determinabil in mod exact. Astfel, el a intuit ca lipseste “a cincea forta”, care ar trebui sa le uneasca pe toate.

Aceasta teorie a unificarii a stat la baza cercetarilor sale ulterioare. Einstein a descoperit ca timpul nu este altceva decat o succesiune de evenimente care cauta o ordonare succesiva de cauze si efecte. Aceasta ordine reprezentata de timp este de fapt doar o tendinta de a da un sens “dezordinii” in care fenomenele din Univers coexista. In 1935 a gasit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului sa-si continue studiile la o scara mai larga. Cercetarile sale asupra atomului tinteau de fapt si ele descoperirea acestei forte. Adevarata manifestare a celei de-a cincea forte nu tinea de natura unei forte fizice, ea fiind o forta superioara celorlalte forte, ceva ce le unifica si le dadea o coerenta.

 

Einstein si experimentul Philadelphia

Datorita cercetarilor sale, Einstein a avut un rol esential in celebrul “Experiment Philadelphia”. Este vorba de binecunoscuta experienta in care o nava a marinei S.U.A. (distrugatorul USS-Eldrige) a disparut pur si simplu din fata sefilor armatei, pentru ca sa reapara dupa o perioada de timp. Acest experiment desfasurat in portul din Philadelphia in 1943, a fost tinut secret aproape 40 de ani, in unele cercuri negandu-se vehement existenta acestui experiment.

Marinarii care au supravietuit experimentului relatau faptul ca ei au fost anuntati doar ca se faceau teste pentru “invizibilitate”, pentru ca radarele germane sa nu poata depista navele aliate. Intr-adevar, la inceperea experimentului nava a fost cuprinsa de o ceata densa alb-verziue care a devenit rapid laptoasa, chiar materiala. In scurt timp, atat pe ecranele radar, cat si in port, nava a disparut din campul vizual; in apa se vedea doar forma de contur a navei. Mica nava de coasta USS Cyclops care monitoriza experienta a inconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, insa, dupa cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parca se loveau de un zid de netrecut. Dupa aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate aratand imagini de cosmar: oameni cazuti, unii carbonizati, altii pur si simplu disparand fara urma! Experimentul a fost rapid ascuns si musamalizat, si s-au facut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut sa dezvaluie acest incident.

Dupa 40 de ani de tacere, ziaristii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane si au gasit aici relatari extraordinare! Pentru prima oara publicul avea sa cunoasca relatarea concreta si reala a unei calatorii in spatiu si timp, deoarece s-a presupus ca nava nu a calatorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe nava au constatat ca ajunsesera in portul orasului New York, revenind apoi in portul de unde plecasera), ci si aproximativ 40 de ani in viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea invingerii timpului!

Efecte secundare necontrolate

Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic disparitii si aparitii ale acestora; practic dupa numai doua zile ei parca erau inconjurati de o ceata alba. In unele cazuri ei dispareau pur si simplu de la masa sau din fata prietenilor. Intr-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participantii la experiment si-a luat haina si caciula si, ca si cum totul ar fi fost normal, a iesit pur si simplu prin perete si a disparut fara urma, pentru totdeauna! Aceleasi peripetii sau relatat si despre nava experiment. Disparea pur si simplu din port si aparea dupa doua zile in acelasi loc. In alte cazuri, in plina misiune pe mare, nava disparea si aparea (ca un caine dresat care se intoarce mereu la locul lui) in portul unde se facuse experienta. Dupa lungi framantari si incredibile aventuri, guvernul a hotarat ca nava sa fie dezmembrata, legand straniile fenomene de aparitii si disparitii de o anumita impregnare pe care ar fi capatat-o aceasta in timpul experientei, insa uimitor, in acel moment USS Eldrige a disparut din port fara sa se mai intoarca vreodata, ca si cand ea ar fi considerat ca nu este demna sa-si gaseasca astfel sfarsitul.

 

Similitudine cu furtunile magnetice

Toata aceasta “joaca” a timpului a durat aproape doi ani, dupa care nu s-a mai relatat nimic. Multi contesta inca aceste informatii, dar putem semnala deosebitele asemanari intre fenomenele descrise pe nava cu multe observatii facute in decursul timpului in apropierea unor furtuni magnetice, in Marea Diavolului (in apropierea Japoniei) sau in Triunghiul Bermudelor, observatii facute la cei doi poli terestri si in alte asemenea zone care prezinta anomalii magnetice.

 

Tesla si Edison, implicati in acest experiment?

Pe de alta parte, se stie faptul ca aparatele care au realizat “experimentul Philadelphia” au fost construite dupa inventiile lui Nikola Testa, imbunatatite si de Edison. Tesla a brevetat un aparat “rezonator” care era capabil sa urce tensiunea unui camp electromagnetic pana la milioane de volti si la frecvente incredibile. Observatii facute de martori credibili (ofiteri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arata existenta unei constructii ciudate la bordul vasului, care semana cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul ca o bobina uriasa sub forma ovoidala se afla intr-o constructie asemanatoare cu o piramida. Un mecanism rotitor producea un camp magnetic stabil. Aceste doua campuri magnetice generau, dupa cum sustin multi savanti care au preluat ideea, o distorsiune de camp suficienta pentru a produce un salt in timp. Aceasta idee este confirmata chiar de calculele lui Einstein despre “marea unificare a fortelor”.

Dupa insemnarile descoperite recent in arhive, “Proiectul Philadelphia” ar fi fost reluat, la sfarsitul anilor patruzeci, de catre dr. Von Neumann si apoi incheiat cu succes in anul 1983, prin proiectul Montauk. In acel an – se spune – oamenii de stiinta si tehnicienii au reusit sa stabileasca o legatura temporara directa cu anul 1943, sa faca o “spartura” in zidul spatio-temporar. Pe acolo, prin aceasta spartura, unul dintre supravietuitori se spune ca ar fi ajuns pana la nava “Eldrige” a anului 1943 si, dupa anumite corecturi in comportamentul masinilor, ar fi facut-o sa reapara in timpul ei de atunci, curand dupa disparitie. Cu alte cuvinte: navei Eldrige i s-ar fi dat ajutor din viitor, pentru a putea reveni in 1943 deoarece s-a stiut de pana din compartimentul generatoarelor. Daca nu ar fi existat actiunea de ajutorare din 1983 sau daca aceasta nu ar fi avut rezultatul dorit, atunci nava ar fi ramas in vecii vacilor “blocata intre dimensiuni” in hiperspatiu, in pragul eternitatii sau poate in “viitor”, in anul 1983, nu se stie exact… Strapungerea spre anul 1943 pare a fi reusit, printre altele, cu un tip de antena “piramidala”, numita “delta t” (t, de la timp). O persoana deosebit de dotata mediumic, aflata acolo, s-ar fi concentrat asupra situatiei de la bordul navei “USS Eldrige”, realizand astfel rezonanta cu acel timp. Se pare ca la realizarea contactului cu trecutul s-a folosit o componenta “non-hertziana”, o gama de frecvente de dincolo de spectrul cunoscut al undelor electromagnetice.

 

Componenta imprevizibilului in saltul in hiperspatiu

Timp de doi ani de la acest incident , Einstein a refuzat sa comunice guvernului despre “marea Unificare”, ca si cum ar fi renuntat la cercetari. Multi generali ai armatei considerau inca “Experimentul Philadelphia” ca fiind un esec, insa Einstein descoperise o idee geniala. El a inteles ca o distorsiune temporala are nevoie de o componenta a imprevizibilului pentru a deveni poarta temporara. (Aceasta inseamna, in exemplul dat, ca, desi ne-am propus ceva precis pentru a doua zi, este inca imprevizibil drumul nostru exact). Acest imprevizibil era insasi natura celei “de-a cincea forte”, adica ea nu actiona pe o scara de marime (cum este gravitatia – care actioneaza numai asupra materiei, electromagnetismul numai asupra elementelor electromagnetice etc.); aceasta “a cincea forta” facea parte din toate, insa, in acelasi timp le compunea pe toate.

 

Reusita experimentului

Einstein era in acelasi timp reticent, nu vroia deloc sa coopereze, cu toate ca diferite rapoarte evidentiau faptul ca el nu renuntase la ideea unificarii fortelor. Motivul acestui refuz categoric de a coopera era evident: Einstein vazuse unde au dus cercetarile sale intreprinse in domeniul atomului – bombele atomice lansate asupra oraselor nipone Hiroshima si Nagasaki secerasera sute de mii de vieti omenesti total lipsite de aparare. El vedea zi de zi cu ingrijorare faptul ca amenintarea razboiului rece se putea transforma intr-un razboi nuclear. Rusia sovietica era in posesia unei arme nucleare; amenintarea era grea. In aceste situatii era constient ca nu era permisa o a doua greseala. Rapoartele despre cercetari devenisera atat de importante incat insusi presedintele Roosevelt intreba zilnic despre stadiul in care se afla (dupa cum relateaza protocoalele oficiale ale anilor 1950). Amenintarea sovietica era prea puternica, astfel ca armata S.U.A., precum si guvernul, cautau sa aiba un atu in eventuala conflagratie mondiala. Aceasta tensiune era mentinuta de Einstein care refuza cooperarea, insa un incident a schimbat situatia. La 18 decembrie 1954, Einstein a iesit din laboratorul sau personal fiind transfigurat din pricina emotiei. Printre primii cu care s-a intalnit era si Abraham Flexner, caruia i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: “Abraham, am reusit! Am trimis un cobai in viitor. A ramas cinci minute acolo si apoi s-a intors. Este inca in viata.”

 

Retragerea si distrugerea oricaror urme

Flexner a comunicat imediat acest lucru presedintelui, insa entuziasmul sau nu a durat mult. Einstein nu vroia sa divulge formula, indiferent cate presiuni s-ar fi facut asupra lui. Motivarea era bine cunoscuta: “Hiroshima ii apasa umerii, nu vroia sa poarte constiinta unei alte greseli”. Din acel moment Einstein a devenit de nerecunoscut, imbatranise brusc, era tot timpul retras, nu comunica si refuza sa mai lucreze chiar si in laborator. S-a indepartat de toti prietenii si refuza orice comunicare. Asupra lui s-au orientat cele mai intense si incredibile presiuni, atat fizice, cat si psihice. Un adevarat razboi parapsihologic a fost declansat ca urmare a acestui refuz. Einstein banuia probabil ce va urma pentru ca, spre marea uimire a armatei, a distrus orice posibilitate de reconstruire a ideilor referitoare la ultimele formule ale unificarii fortelor. Pe 16 aprilie 1955, Einstein a fost internat la spitalul din Princeton cu o grava hemoragie interna. Medicii i-au propus o interventie chirurgicala de urgenta, insa el a refuzat aceasta idee. Se pare ca si-a petrecut ultimele zile in compania fiului sau, vorbindu-i despre “marea unificare”.

 

Testamentul lui Einstein

La 18 aprilie 1955, a murit asistat doar de o sora medicala, insa dupa aceea a fost incercata o ultima solutie de aflare a formulei cautate. Astfel, dr. patolog Thomas Harvey i-a facut “autopsia”, desi era clara cauza mortii. El a argumentat prin faptul ca toti germanii sunt supusi autopsiei dupa moarte, iar extragerea creierului facea parte din metoda germana. Astfel s-a facut o operatie asupra cortexului cerebral al lui Einstein pentru ajungerea la celulele cenusii ale ariilor asociative, in tentativa de a izola impresiunea memorizata a formulei. Aceasta operatiune s-a desfasurat in mod secret si a durat aproape cinci ore. La terminarea operatiei a fost anuntat decesul oficial al marelui fizician, insa nu s-a obtinut formula dorita.

Un al doilea comando s-a facut de catre dr. Henry Ambrans, medicul personal al lui Einstein (1939-1941), care i-a extirpat ochii in ideea ca poate in ultimele momente ale vietii “vizionase” pentru ultima oara formula (stiut fiind faptul ca pe retina se pastreaza, intr-un anume fel de impregnare ce poate fi ulterior reconstruita, ultima imagine vazuta sau chiar numai imaginata de cel decedat). Dar si aceasta incercare a avut un esec total. Cateva zile mai tarziu se cerea permisiunea familiei pentru studierea in continuare a creierului lui Einstein, permisiune acordata, insa nu se stie daca s-a ajuns la vreun rezultat ulterior. Se pare ca studierea creierului a continuat inca mult timp dupa aceea.

 

Dezvaluirea formulei

Bineinteles, oficialitatile armatei SUA nu au renuntat la ideea de a descoperi aceasta magica formula. S-au investigat toate aparatele din laboratorul lui Einstein, s-au rasfoit toate jurnalele, corespondenta si… stupoare, au descoperit ca Einstein a scris in testamentul sau datele necesare despre aceasta forta si implicatiile nefaste asupra umanitatii, daca descoperirea va fi folosita in scopuri malefice. Testamentul lui Einstein si-a gasit odihna in biblioteca secreta a Vaticanului unde, pazita cu strasnicie, aceasta geniala descoperire se afla la loc de frunte, pe langa alte documente importante. Se cunoaste doar faptul ca aceasta forta va fi folosita de catre omenire atunci cand va trece peste un prag hotarator in evolutia ei. Se pare ca ar fi precizat pana si momentul acestui prag, la 75 de ani de la moartea sa… adica anul 2030 (!), data la care se presupune ca omenirea va iesi din cea mai mare criza care a lovit vreodata aceasta civilizatie.

 

Codul lui Einstein

Aceasta formula de baza care lipseste este denumita in cercetarile ulterioare legate de relativitatea timpului si unificarea fortelor ca fiind “codul lui Einstein”. Cercetari semnificative s-au facut de catre ilustri matematicieni ai timpului pentru a “sparge” acest cod, insa fara reusita.

Reluarea experimentului

Intre timp, cealalta echipa care se ocupa cu cercetarile asupra fortei a cincea si-a dublat eforturile. In anii ’60 exista chiar ideea ca erau foarte aproape de a reusi spargerea acestui cod. Cercetari facute in laboratoarele americane de la Polul Sud au relatat despre experiente care demonstrau efectele acestei forte si eventuala folosire. Cu toate ca datele sunt foarte putine si insuficiente, se pare ca s-a efectuat un al doilea experiment, copie a “Experimentului Philadelphia”, dar acum s-a folosit un submarin atomic. Dupa experiment, submarinul a disparut fara urma, nu s-a mai intors niciodata, nu s-a mai semnalat niciodata aparitia lui. Se pare ca daca s-ar fi scufundat, macar urmele de radiatii ar fi aratat prezenta lui, insa nu exista nici un indiciu in aceasta privinta.

 

“Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete”

In DEX, timpul este definit ca forma fundamentala de existenta a materiei in continua dezvoltare, exprimand succesiunea si simultaneitatea proceselor realitatii obiective sau ca durata, perioada, masurata in ore, zile etc., care corespunde desfasurarii unei actiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval rastimp, ragaz. Dar timpul este desigur un subiect mult mai complex decat poate sugera o scurta definitie. Oamenii de stiinta si filozofii s-au luptat sa desluseasca problema timpului in diferite moduri. Pentru unii este o iluzie; pentru altii este un proces liniar masurat de ceasuri, ce nu sunt altceva decat dispozitive dinamice sau matematice convenabile folosite de stiinta; totusi altii considera timpul ca fiind multi-dimensional. Fizicieni precum Minkovski si Dirac au studiat conceptul de “univers bloc” in care “timpul” este doar una din dimensiunile unui univers static cu patru dimensiuni, prin care constiinta noastra individuala se misca. Descoperirile fizicii cuantice, ale fizicii nucleare si ale relativitatii au determinat oamenii de stiinta sa conceapa universuri chiar mai stranii, in care timpul poate curge cu viteze diferite in locuri diferite si poate chiar, pentru anumite particule atomice cum ar fi tahionii, sa-si inverseze sensul de curgere. Cat de “consistent” este momentul prezent – o secunda, o milisecunda, o nanosecunda? Avem instrumente care pot in prezent masura trecerea timpului pana la o picosecunda, care este ca durata raportata la o secunda, cat o secunda comparata cu 30 de ani! Daca am continua sa supunem timpul la astfel de disecari teoretice vom fi desigur in pericolul de a reduce realitatea la nimic. De fapt exista motive temeinice pentru a crede ca, intr-un mod ciudat, atat trecutul, cat si viitorul au un anume fel de realitate; diferenta intre ele si prezent ar fi aceea ca prezentul este ceea ce percepem si traim acum, pe cand atat trecutul, cat si viitorul sunt de obicei nepercepute. Dar exista multe cazuri autentice de oameni care au premonitii (intrezariri ale viitorului) sau retromonitii (revelatii precise ale trecutului).

 

~ Material cules de pe Internet ~

Posted in Istorie necenzurată, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Cum se sărbătorea Paştele la Curţile domnitorilor români

Posted by Radu Albota pe 23/04/2012

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.

În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui eveniment. În biserică se cântaPolieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.

„Joia pocăinţei”

În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta utrenia, adică slujba de seară. Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi toţi boierii Curţii. Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei şi de preoţii Curţii; şi după ce maslul lua sfârşit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoţilor câte un galben. Fiecare boier mergea apoi în faţa voievodului să-şi ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.

În Joia Mare domnitorul mergea din nou la biserica Curţii, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina şi îşi cerea şi el iertare de la toţi cei aflaţi înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtăşit cu sfintele daruri. După domnitor urmau feciorii săi şi apoi toţi boierii în funcţie de rang. Paul de Alep numea Joia Mare „joia pocăinţei”, deoarece aşa era socotită în ritualul bisericii bizantine şi slave ortodoxe. Dacă del Chiro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că joia era ziua împărtăşaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alţii sâmbătă ori duminică.

Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti

După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.

Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai strict decât în oricare altă ţară europeană din apus. El se desfăşura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârşea era mitropolitul ţării, după rânduiala bisericii. Mitropolitul începea prin a-şi alege preoţii care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de şorţ, un burete şi un prosop. În apropiere se aşeza un vas din argint, dar şi ibrice de argint, ori din alt metal.

Unul dintre preoţi sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în aşa fel încât toate acţiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ştergea cu prosopul. La final, mitropolitul se îmbrăca în veşmintele arhiereşti pe care le scosese înainte de a începe ritualul şi făcea o serie de mătănii în faţa vasului cu apă, în care îşi înmuia degetele şi făcea cruce. Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care îşi făcea şi el cruce, atingând apa din vas. După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ţinuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei şi un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).

Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii

În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor. Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir. Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.

Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână. Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir. Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.

Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se ascultavecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului. O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului. Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.

Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală 

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.

La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.

În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat. După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.

În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

Noaptea de Înviere la Curtea domnească

Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.

În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.

După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă. Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.

Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână. În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.

La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui. Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.

Iertarea osândiţilor

Francezul De la Croix, fost secretar al ambasadei franceze de la Ţarigrad în timpul domniei regelui Ludovic al IV-lea, a păstrat în cartea sa La Turquie cretienne sous la puissante protection de Luis le Grand, tipărită la Paris în 1695, descrierea unui Paşte la Curtea Domnească din Bucureşti.

Astfel, după desfăşurarea slujbei religioase urma ospăţul. Erau întinse trei mese; una, cea mai mică, era destinată domnitorului şi era pusă pe o ridicătură, sub un baldachin. De o parte şi de alta erau celelalte două mese, foarte întinse, pentru boieri şi pentru cler. Boierii luau loc la masa din stânga domnitorului, iar clerul în frunte cu mitropolitul, în dreapta domnului. După ce mitropolitul binecuvânta bucatele, toată lumea începea să mănânce. Domnitorul, cu capul descoperit, se ridica în picioare, închinând un pahar cu vin pentru Doamna. În timpul mesei el avea obiceiul să trimită farfurii cu mâncăruri alese celor la care ţinea. La sfârşitul mesei boierii se duceau, doi câte doi, în faţa mai marelui lor şi, în genunchi, cu capetele descoperite, închinau în sănătatea lui.După ce masa lua sfârşit domnitorul dădea poruncă să se aducă daruri boierilor săi, precum şi celorlalţi oaspeţi.

Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.

Mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Brâncoveanu

Interesante relatări despre marea sărbătoare a Paştelui a făcut şi Anton Maria del Chiaro, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români. Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină. Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu. Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.

La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus. Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească, franţuzească şi italienească.

Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor. Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.

Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni). În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.

În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă. În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.

Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte

Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.

A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui. Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.

A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua). Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor. Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte. Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.

Paştele oamenilor obişnuiţi

Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică. Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.

În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie. La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa. Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu,Istoria fondării oraşului Bucureşti). Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti). În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji. Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.

Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă. Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite”

Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit… În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.

În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti. Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Un Stonehenge american

Posted by Radu Albota pe 22/01/2012

Ghidul de piatra din Georgia este un monument enigmatic din granit situat in regiunea Elbert, Georgia. De asemenea cunoscut sub numele de American Stonehenge, sculptura este de aproape 6 m inaltime si alcatuita din 6 placi de granit, cantarind in total aproximativ 109 tone (240 000 pounds). Detaliul cel mai uimitor al monumentului insa nu este dimensiunea sa, ci mesajele gravate in el: Zece reguli pentru o „Epoca a Ratiunii”. Aceste reguli ating subiecte care sunt asociate cu „Noua Ordine Mondiala”, inclusiv pentru depopulare masiva, un guvern mondial unic, introducerea unui nou tip de spiritualitate, etc.

Autorii acestor reguli au cerut sa ramana anonimi in totalitate si, pana in prezent, anonimatul lor a fost pastrat in mod corespunzator. Cu toate acestea grupul misterios a lasat un text care sa explice motivele din spatele acestor reguli, un text care nu a mai fost discutat pana acum online. Cu aceste noi informatii, scopurile din spatele acestui ghid de piatra devin foarte clare, lasand putin loc pentru ipoteze. Ghidul de piatra descrie o lume „ideala” la fel cu cea imaginata si de societatile secrete oculte. Monumentul este prin urmare o dovada a unei legaturi existente intre societatile secrete, elita mondiala si presiunea pentru o Noua Ordine Mondiala.

Monumentul

Stand linistit in tinutul Elberton, Ghidul de piatra va creste probabil in relevanta in urmatorii ani. Facut din granit albastru in piramida, Ghidul de piatra din Georgia este menit sa reziste testului timpului si sa comunice cunostinte pe mai multe nivele: filosofice, politice, astronomice, etc. Este compus din patru blocuri de piatra mari, care contin zece reguli de viata in opt limbi: engleza, spaniola,swahili, hindusa, ebraica, araba, chineza si rusa. Pe partea de sus a structurii este inscriptionat un mesaj mai scurt in patru limbi antice: babiloniana, greaca clasica, sanscrita, si in hieroglife egiptene. Este important sa observati ca aceste patru limbi antice sunt de o mare importanta in invataturile scolilor mister oculte precum este Francmasoneria si Rosicrucienii.

Cele patru pietre mari

Sunt aranjate intr-o configuratie de „roata cu zbaturi” care sunt orientate spre a capta migratia soarelui pe tot parcursul anului si de asemenea, arata pozitiile extreme de rasarit si apus ale soarelui in ciclul sau de 18,6 ani. Piatra din centru are doua caracteristici speciale: prima, Steaua Polara este intotdeauna vizibila printr-un orificiu special forat de la Sud spre partea de Nord a pietrei din centru; a doua, alta deschizatura se aliniaza cu pozitiile de rasarit ale soarelui la momentul solstitiilor de vara si de iarna si la echinoctiu.

La baza Ghidului de piatra se afla o tableta explicativa pe care sunt listate unele detalii ale structurii. Mentioneaza de asemenea si o capsula a timpului ingropata sub ea. Continutul acestei capsule a timpului (daca exista) este un total mister.

Tableta explica unele caracteristici ale monumentului si autorii acestuia. Data de deschidere a capsulei timpului a fost lasat necompletata.

Caracteristicile astronomice sunt de o mare importanta in proiectarea Ghidului de piatra. Intr-o relativ „noua” natiune cum ar fi Statele Unite, monumentele care sunt aliniate cu corpuri ceresti sunt adeseori opere ale societatilor secrete, cum ar fi Francmasonii.

Luand din invataturile lor de la Şcoala Misterelor despre Egiptul Antic, Grecia sau Celtii Druizi, ei sunt cunoscuti pentru incorporarea in monumente a catorva din

„cunostintele” lor „sacre”.

 

„Cele 10 Porunci”

Cele zece ghiduri pentru o noua Epoca a Ratiunii sunt urmatoarele:

1.Mentineti umanitatea sub 500 000 000, intr-un echilibru perpetuu cu natura.
2.Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind conformitatea si diversitatea
3.Uniti umanitatea printr-o limba noua.
4.Conduceti pasiunea –credinta –traditia -si toate lucrurile cu judecata temperata
5.Protejati oamenii si natiunile cu legi cinstite si tribunale corecte
6.Lasati toate natiunile sa guverneze internul, rezolvandu-si disputele externe intr-un tribunal mondial.
7.Evitati legile marunte si oficialii nefolositori
8.Echilibrati drepturile personale cu indatoririle sociale
9.Pretuiti adevarul – frumusetea – dragostea – cautand armonia cu infinitul
10.Nu fiti un cancer pe pamant – Lasati loc naturii – Lasati loc naturii.

Dupa cum puteti vedea, ghidurile fac apel la o reducere drastica a populatiei lumii, adoptarea unei noi limbi mondiale, crearea unui tribunal mondial si fac o vaga aluzie la eugenie. Cu alte cuvinte, un model pentru o Noua Ordine Mondiala.

Depopulare, Maternitate Planificata si Eugenii
Prima „porunca” este de-a dreptul socanta, pentru ca in esenta stipuleaza ca 12 din 13 persoane de pe Pamant nu ar trebui sa existe; practic asta ar insemna ca toata lumea de pe pamant sa dispara in afara de o jumatate din India. Daca populatia lumii de astazi este de 6,7 miliarde, inseamna ca este un surplus de 92.54 %. Sa ia astfel de cifre in considerare este inspaimantator. Dar apoi, cati oameni au supravietuit in filmul 2012? Nu multi. Cine au fost ei? Cei mai bogati oameni ai pamantului. Este asta programare predictiva?

Ultima regula din Ghidul de piatra, „Nu fi un cancer pe pamant – lasati loc naturii – lasati loc naturii” este deosebit de ingrijorator deoarece compara viata umana cu un cancer pe pamant. In aceasta conditie a mintii este usor a rationaliza disparitia a aproape intregii populatii a lumii.

Depopularea masiva este un obiectiv recunoscut de elita mondiala si multi oameni importanti au declarat-o intr-un mod deschis.

In 1988, Printul Philip al Marii Britanii isi exprima dorinta ca, daca ar fi sa se reincarneze si-ar dori sa fie un „virus mortal” care sa reduce populatia lumii. Mai recent, Bill Gates a declarat: „Lumea de azi are 6.8 miliarde de oameni … cu tendinta de crestere la 9 miliarde. Acum, daca facem o treaba buna cu vaccinurile noi de intretinere a sanatatii si a reproducerii, am putea reduce populatia lumii, probabil, cu 10 sau 15 la suta.”

Impreuna cu donatiile deductibile fiscal de sume enorme de bani pentru a ajuta la cauza depopularii, „intalniri secrete” ale elitei mondiale au avut pentru a se dicuta urmatoarele aspecte:

„Unii din cei mai mari miliardari ai Americii s-au intalnit in secret pentru a discuta modul in care averea lor ar putea fi folosita pentru a incetini cresterea populatiei lumii si a accelera imbunatatiri in sanatate si educatie.
Filantropii care au participat la un summit convocat la initiativa lui Bill Gates, co-fondatorul Microsoft, au discutat sa-si uneasca fortele pentru a depasi obstacolele politice si religioase la schimbare.

Descris ca The Good Club (Clubul bun) de catre unul dintre membrii, acesta include pe David Rockefeller Jr, „patriarhul” celei mai bogate dinastii din America, Warren Buffett si George Soros, finantatorii, Michael Bloomberg, primarul New York-ului, si mogulii media Ted Turner si Oprah Winfrey”.
The Sunday Times, 24 May 2009

A doua regula “Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind diversitatea si conformitatea” practic solicita pentru inferenta celor ce fac legea in gestionarea unitatii familiale. Daca citim printre randuri, se solicita crearea de legi care sa structureze numarul de copii pe familie. Mai mult, „imbunatatirea diversitatii si conformitatii” pot fi obtinute prin „reproducerea selectiva” sau sterilizarea membrilor nedoriti ai societatii. Aceasta obisnuia sa se numeasca „eugenie”, pana cand a devenit politic incorecta din cauza nazistilor.

Un Guvern Mondial
“Unii chiar cred ca facem parte dintr-o conspiratie secreta care lucreaza impotriva intereselor Americii, caracterizandu-ma pe mine si familia mea ca fiind „internationalisti” care conspira cu altii din lume la crearea unei structuri politice si economice unice globale – o noua lume, daca vreti. Daca aceasta este acuzatia, pledez vinovat, si sunt mandru de asta”.
– David Rockefeller, „Memoirs of David Rockefeller” p.405

Majoritatea celorlalte reguli ale Ghidului de piatra practic fac apel la crearea unui guvern mondial, condus de „cativa luminati”, care sa reglementeze toate aspectele vietii umane, inclusiv credinta, indatoririle sociale, economie, etc. Aceasta idee este departe de a fi noua, fiind intretinuta de secole, de catre Scolile Misterelor.

Manly P. Hall scria in 1917: „Cand multimea guverneaza, omul este condus de ignoranta; cand biserica guverneaza, e condus de superstitie; si cand statul guverneaza, el este condus de frica. Inainte ca oamenii sa traiasca in armonie si intelegere, ignoranta trebuie transformata in intelpciune, superstitia intr-o credinta iluminata, si frica in dragoste. Cu toate afirmatiile contrare, Masoneria este o religie care cauta sa-l uneasca pe om cu Dumnezeu prin inaltarea initiatilor ei la acel nivel de constiinta la care ei pot privi cu o viziune clara lucrarile Marelui Arhitect al Universului. Din generatie in generatie viziunea unei perfecte civilizatii este conservata ca si ideal pentru omenire. In mijlocul acelei civilizatii va sta o universitate mare unde ambele stiinte sacre si seculare privind misterele vietii vor fi predate in mod deschis tuturor celor care isi vor asuma viata filosofica. Aici Crezul si dogma nu-si vor avea locul; superficialitatea va fi inlaturata si numai esentialul va fi pastrat. Lumea va fi condusa de catre cele mai iluminate minti, si fiecare va ocupa pozitia pentru care va fi in cel mai admirabil mod, potrivit.”

– Manly P. Hall, The Secret Teachings of All Ages

In „Destinul Secret al Americii” (The Secret Destiny of America), Hall explica visul vechi pentru un guvern mondial, cum a fost prezentat si de Societatile Secrete.

Explicatii direct de la Autorii Anonimi
De la ridicarea monumentului in 22 Martie 1980, numerosi autori si cercetatori au incercat sa interpreteze argumentele din spatele acestor zece ghiduri. Erau ele oare compuse dintr-un plan pentru o Noua Ordine Mondiala? Ori sunt doar simple reguli de pus in aplicare in cazul unei catastrofe majore? Calea cea mai buna pentru a obtine un raspuns precis ar fi sa-i intrebam pe insisi autorii regulilor. Dar, de vreme ce acestia au ales sa ramana anonimi, este imposibil sa facem acest lucru. Insa ei au lasat totusi afirmatii cu totul importante, care au fost trecute cu vederea de aproape toti cercetatorii Ghidului de piatra.

Acest text uimitor, care descrie in detaliu motivele lor, poate fi gasit doar in ghidul-manual al Ghidului de piatra din Georgia, un pamflet produs de compania de granit, care a ridicat monumentul. Chiar de la inceput, este evident ca autorii monumentului solicita crearea unei Noi Ordini Mondiale. Aceasta nu este o „teorie a conspiratiei” sau ipoteze. Este scris in termeni clari si fara echivoc. Deci, iata explicatia celor 10 reguli ale Ghidului de piatra, direct din penita autorilor secreti .

Este foarte probabil ca omenirea sa posede acum cunostintele necesare pentru a stabili un guvern mondial eficient. Intr-un fel, aceasta cunoastere trebuie insamantata pe scara larga in constiinta intregii omeniri. Foarte curand inimile familiei noastre umane trebuie atinse si incalzite ca sa intampinam o regula globala a ratiunii.

Constiinta de grup a rasei noastre este oarba, perversa, si distrasa usor de fleacuri cand ar trebui sa se concentreze asupra fundamentelor. Intram intr-o era critica. Presiunile populatiei vor crea in curand crize politice si economice in intreaga lume. Acestea vor face mai dificila si in acelasi timp mai necesara infiintarea unei

societati rationale globale.

„Un prim pas ar fi de a convinge o lume care se indoieste ca o astfel de societate este acum posibila. Sa avem in vedere recursuri solide ratiunilor colective a umanitatii. Sa atragem atentia asupra problemele de baza. Sa stabilim prioritati adecvate. Noi trebuie sa ne ordonam casa noastra aici pe pamant inainte de a ajunge la stele”.

„Ratiunea umana se trezeste acum la puterea sa. Este cel mai puternic mijloc declansat in desfasurarea vietii pe planeta noastra. Trebuie sa ne facem umanitatea constienta ca acceptarea compasiunii, judecata luminata, ne va lasa sa controlam destinul nostru in limitele inerente a naturii noastre”.

„Este dificil sa sadesti intelepciune in minti umane inchise. Inertiile culturale nu sunt usor de depasit. Derularea evenimentelor mondiale si tristul record al rasei noastre dramatizeaza deficientele mijloacelor traditionale in guvernarea afacerilor umane. Crizele care se apropie pot determina omenirea sa fie dispusa sa accepte un nou sistem de legi mondiale care va solicita responsibilitatea natiunilor individuale in reglementarea afacerilor interne, si care le va ajuta in gestionarea pasnica a frictiunilor internationale”.

„Cu un astfel de sistem am putea elimina razboiul, am putea oferi fiecarei persoane o oportunitate de a-si gasi o viata cu rost si implinire”.

„Exista alternative la Armageddon. Ele sunt realizabile. Dar ele nu se vor intampla fara eforturi coordonate de milioane de oameni dedicati, din toate neamurile pamantului”.

„Noi, sponsorii Ghidului de piatra din Georgia, suntem un grup mic de americani care doresc sa centralizeze atentia asupra problemelor prezente ale umanitatii. Avem un mesaj simplu si pentru alte fiinte umane, acum si in viitor. Noi credem ca acesta contine adevaruri evidente, si nu ne-am propus vreo prejudecata fata de un anumit crez sau filosofie. Cu toate acestea mesajul nostru este in unele domenii controversat.Am ales sa ramanem anonimi pentru a evita dezbateri si dispute care ar putea arunca in confuzie sensul nostru si, care ar putea intarzia o revizuire considerabila a gandurilor noastre. Noi credem ca principiile noastre sunt solide. Ele trebuie sa ramana pe baza propriilor merite”.

„Stonehenge si alte vestigii antice ale gandirii umane au starnit curiozitatea noastra insa nu transmit nici un mesaj pentru indrumarea noastra. Pentru a exprima ideile noastre de-a lungul timpului si altor fiinte umane, am ridicat un monument – un grup de pietre cioplite. Aceste pietre tacute vor afisa ideile noastre acum si atunci cand nu vom mai fi. Speram ca acestea vor castiga o acceptare crescanda, si ca prin persistenta lor tacuta vor grabi intr-un grad mic sosirea epocii ratiunii.

(…)

„Credem ca fiecare fiinta umana are un scop. Fiecare dintre noi este un mica dar semnificativa parte din infinit. Alinierile ceresti ale pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi drepti cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul nostru. Trebuie sa traim in armonie cu infinitul.

„Cele patru pietre mari centrale din grup sunt inscriptionate cu zece principii, fiecare piatra afisand acelasi text in doua limbi. Mesajul din versiunea in limba engleza are in total mai putin de o suta de cuvinte. Limbile au fost selectate pentru semnificatia lor istorica si pentru impactul lor asupra oamenilor care traiesc acum. Deoarece exista trei mii de limbi vorbite in lume, nu toate au putut fi alese.

„Noi prevedem o faza ulterioara in dezvoltarea Ghidului de piatra din Georgia. Se spera ca alte pietre vor fi ridicate in cercuri exterioare pentru a marca migratiile soarelui si, poate, alte anumite fenomene ceresti. Aceste pietre vor purta cuvintele noastre in limbile altor persoane care impartasesc convingerile noastre si vor ridica pietre similare la granitele internationale, in limbile vecinilor prietenosi. Ele ar servi ca memento-uri a greutatilor pe care omenirea trebuie sa le intampine impreuna, si ar incuraja eforturi reciproce in tratarea lor cu ratiune si dreptate”.

„Nu profesam vreo inspiratie divina dincolo de ceea ce poate fi gasit in toate mintile umane. Gandurile noastre reflecta analizele noastre asupra problemelor care confrunta omenirea in acesti zori ai erei atomice. Ele descriu in termeni generali unele masuri de baza care trebuie luate pentru a stabili pentru omenire un echilibru binevoitor si de durata cu universul”

„Fiintele umane sunt creaturi speciale. Suntem pastori ai tuturor formelor de viata pamanteasca. In aceasta lume noi jucam un rol central intr-o eterna lupta dintre bine si rau – intre fortele care construiesc si cele care ar distruge. Infinitul invaluie tot ceea ce exista, inclusiv lupta, conflictul si schimbarea, care poate reflecta tulburare in sufletul lui Dumnezeu”.

„Noi, oamenii, am fost daruiti cu o capacitate unica de a cunoaste si de a actiona – in bine sau in rau. Trebuie sa ne straduim in a face existenta noastra mai buna, nu numai pentru noi insine, ci si pentru cei care vin dupa noi. Si nu trebuie sa fim nepasatori la bunastarea celorlalte fiinte vii ale caror destine au fost plasate in mainile noastre”.

„Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale spiritului devin actori in lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau compasiune. Dar, putem fi si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci. Numai noi putem lucra constient la imbunatirea acestei lumi imperfecte. Nu este de ajuns pentru noi sa ne lasam pur si simplu purtati de vant. Lumea rationala de maine se afla mereu contra curentului”.

„In 1980, cand aceste pietre au fost ridicate, cea mai presanta problema mondiala a fost necesitatea de a controla numarul populatiei. In secolele recente tehnologiile si combustibilii abundenti au facut posibil o multiplificare a umanitatii dincolo de ceea ce este prudent pentru dezvoltarea durabila. Acum putem prevedea epuizarea iminenta a acestor surse de energie si epuizarea rezervelor mondiale de multe materii prime vitale.

„Controlul reproducerii noastre este necesar si urgent. Aceasta va necesita schimbari majore in atitudinile si obiceiurile noastre. Din pacate, inertia obiceiurilor umane poate fi extrema. Acest lucru este valabil mai ales atunci cand cei pentru care obiceiul/datina este o forta dominanta sunt neinformati de nevoia de schimbare.

„Aproape fiecare natiune este acum suprapopulata din punct de vedere al echilibrului perpetuu cu natura. Suntem ca o flota de barci de salvare supraaglomerate confruntata cu o furtuna ce se apropie. In Statele Unite ale Americii suprasolicitam serios resursele noastre pentru a mentine populatia noastra prezenta intr-o stare existenta de prosperitate. Distrugem terenurile noastre agricole si ne-am marit periculos dependenta de resurse externe de petrol, metale si alte resurse non-regenerabile. Natiuni precum Japonia, Olanda sau Haiti sunt chiar mai serios suprapopulate si, prin urmare, in pericol mai mare.

„In aceste circumstante, reproductia nu mai este o chestiune exclusiv personala. Societatea trebuie sa aiba o voce si o anume putere de directie in reglementarea acestei functii vitale. Dorintele cuplurilor umane sunt importante, dar nu supreme. Trebuie data o considerare crescanda intereselor actualei societati si bunastarii generatiilor viitoare pentru ca dezvoltam mecanisme care sa aduca control rational al nasterilor.

(…)

Nasterile iresponsabile trebuie descurajate de presiuni juridice si sociale. Cuplurile care nu pot asigura un venit decent si sprijin pentru un copil nu ar trebui sa faca copii si sa fie o povara pentru vecinii lor. Aducand copii nedoriti intr-o barca de salvare supraaglomerata este ticalosie. Este nedrept pentru acesti copii. Este daunator pentru ceilalti ocupanti si toate vietuitoarele. Societatea nu ar trebui sa incurajeze sau subventioneze un astfel de comportament.

„Cunoasteri si tehnici pentru reglementarea reproducerii umane exista acum. Liderii morali si politici din intreaga lume au responsabilitatea grava de a face aceste cunoasteri si tehnici general disponibile. Acest lucru ar putea fi realizat cu o fractiune din fondurile pe care lumea le dedica acum in scopuri militare. Pe parcurs, deturnand fondurile in acest scop ar putea face mai mult decat orice altceva sa reduca tensiunile care duc la razboi.

„O populatie a lumii diversa si prospera si in echilibru perpetuu cu resursele la nivel global va fi piatra de temelie pentru o ordine mondiala rationala. Oameni de buna vointa din toate natiunile trebuie sa lucreze pentru a stabili acest echilibru.

(…)

„Odata cu finalizarea grupului central al Ghidului de piatra din Georgia, micul nostru grup de sponsori s-a desfiintat. Lasam monumentul in pastrarea in siguranta a oamenilor din regiunea Elbert, Georgia.

„Daca cuvintele noastre inscrise sunt estompate de uzura vantului si a soarelui, sau a timpului, va cerem sa le ciopliti mai adanc. Daca pietrele vor cadea, sau daca vor fi ravasite de oameni cu putina intelegere, va cerem sa le ridicati din nou.

„Invitam toate fiintele umane din toate natiunile sa reflecte la mesajul nostru simplu. Intr-o zi, cand aceste obiective vor fi cautate de majoritatea omenirii, atunci o ordine mondiala rationala va putea fi realizata pentru toti.

Cine sunt Autorii?

Deci cine a fost acest „grup mic de Americani care cauta o Epoca a Ratiunii”? Desi identitatea lor este secreta, le-au lasat initiatilor cateva indicii, orientate spre natura oculta a grupului lor. Pentru inceput, textul de mai sus poarta inconfundabila marca a ocultismului occidental. (Alinierile ceresti a pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi dreapta cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul nostru) si la dualitate („Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale spiritului devin actori in lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau compasiune. Dar, putem fi si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci). Cred ca numai acest text ofera suficiente dovezi pentru a concluziona ca autorii sunt fie Francmasoni, Rosicrucieni ori alta Societate Secreta ermetica. Dar exista indicii chiar si mai evidente care arata inclinatiile ezoterice ale autorilor, incepand cu R.C Christian,omul misterios care a comandat monumentul.

Dezvaluirea Ghidului de piatra din Georgia

Aceasta este povestea comandarii Ghidului de piatra spusa de ghidul manual oficial.

„Ceea ce a inceput ca o dupa-amiaza de vineri obisnuita in mijlocul verii s-a incheiat in productia si ridicarea celui mai neobisnuit monument din lume, proiectat in conditiile cele mai neobisnuite. Joe Fendley, presedintele companiei Elbert Granite Finishing, Inc dinElberton, Georgia, isi petrecea acea dupa amiaza de vineri din Iunie 1979 asa cum isi petrecea el de obicei dupa amiezele de vineri … studiind rapoartele sale saptamanale si inchizand in general magazinul pentru weekend … si atunci a inceput totul.

Un barbat imbracat frumos a intrat in biroul lui Fendley de pe strada Tate spunand ca vrea sa cumpere un monument. Pentru ca toti ceilalti din birou erau ocupati, Fendley a decis sa vorbeasca el insusi cu strainul explicand ca societatea sa nu vinde direct publicului, ci numai pe o baza en-gros.

Nedescurajat, omul de varsta mijlocie care s-a identificat doar ca dl. Robert C. Christian, a spus ca a vrut sa stie costul construirii unui monument pentru conservarea omenirii si a inceput sa-i povesteasca lui Fendley ce tip de monument isi dorea el. Cu aceasta el a subliniat dimensiunea in masuratorile metrice.

Fendly a recunoscut ca prima lui reactie fata de dl. Christian nu a fost una foarte buna, dar dupa ce l-a ascultat timp de aproximativ 20 de minute si afland dimensiunea masiva a monumentului pe care el a dorit sa il cumpere si sa-l ridice, Fendley a decis ca acest om ar trebui luat in serios”.

Numele R.C. Christian pe tableta explicativa cu o frumoasa greseala de tipar in „pseudonin”

Daca numele de R.C. Christian a fost pur si simplu un pseudonim fara sens, de ce ar fi gravat pe monument pentru posteritate? Ar putea avea numele vreo semnificatie? Ei bine, are. R.C. Christian este o clara referire la Christian Rosenkreuz al carui nume englez este Christian Rose Cross, legendarul fondator al Ordinului Rosicrucian. Unii ar putea spune ca asemanarea dintre R.C. Christian and Christian Rose Cross este rezultatul unei coincidente bizare. Dupa cum vom vedea, aceasta este insa doar una din MULTELE referiri la Rosicrucianism asociate cu monumentul. Este doar o piesa din puzzle,

dar o piesa importanta.

Rosicrucienii
Rosicrucienii sunt cunoscuti pentru publicarea a trei Manifeste, publicate la inceputul secolului al XVII-lea: Fama Fraternitatis Rosae Crucis, Confessio Fraternitatis si Chymical Wedding of Christian Rosenkreutz.

Aceste lucrari anonime, inconjurate de mister, au introdus criptic publicului larg filosofiile Rosicruciene, in timp ce anunta o mare transformare a peisajului politic si intelectual al Europei. Epoca Iluminismului a urmat la scurt timp, insotita de caderea Monarhiilor feudale. Ghidul de piatra din Georgia pare a indeplini aceleasi functii ca si manifestele Rosicruciene, prin chemarea la o transformare importanta a lumii si prin mentinerea unui climat de mister.

Epoca Ratiunii
„Aceste ghiduri de piatra sa fie spre o Epoca a Ratiunii”
Se refera „Epoca Ratiunii” la Thomas Paine, un Rosicrucian proeminent?
Exista numeroase referinte la concepul de „Epoca a Ratiunii” in cadrul Ghidului de piatra. Ar putea fi ele o referinta la lucrarea clasica al lui Thomas Paine intitulata …
Epoca Ratiunii?

Epoca Ratiunii: fiind o Investigatie a Adevarului si Teologiei Fabuloase, este un volum deistic scris in secolul XVIII de britanicul radical si americanul revolutionar Thomas Paine. Lucrarea critica religia institutionalizata si provoaca ineranta Bibliei. Doctrinele ei sprijina ratiunea in loc de revelatie, un punct de vedere care este, evident, impartasit de autorii Ghidului de piatra.

Este cunoscut faptul ca Thomas Paine a fost un lider de frunte al Fratenitatii Rosicruciene din America.

„Fraternitatea Rosicruciana a existat in America inainte de Prima Revolutie Americana. In 1774, marele Council of Three (ultima organizatie de conducere a Fraternitatii) a fost compusa din Benjamin Franklin, George Clymer si Thomas Paine.”

– The Fraternitas Rosae Crucis, soul.org

In The Secret Destiny of America, Manly P. Hall il descrie pe Thomas Paine drept un important cruciat pentru marsul spre un guvern mondial ideal.

„Despre Thomas Paine s-a spus ca el a facut mai mult pentru a castiga independenta coloniilor cu stiloul lui, decat a realizat George Washington cu sabia. Numai reorganizarea completa a guvernului, religiei si educatiei ne-ar aduce chiar azi la un stat perfectionist, prevedea Tom Paine”.

– Manly P. Hall, The Secret Destiny of America

Aceasta acoperire in val subtire a lui Thomas Paine este o alta piesa din puzzle-ul Rosicrucian, ceea ce ma face sa cred ca autorii au fost fie Francmasoni (care au inclus invataturi Rosicruciene in gradele lor) sau membrii ai fraternitatii Rosicruciene.

Mai mult, ca si cum ar face lucrurile si mai evidente, brosura Ghidului de piatra din Georgia mentioneaza ca Joe H. Fendley Senior, presedintele al Elberton Granite precum si multe alte persoane implicate in construirea monumentului, au fost Masoni. A fost acesta motivul pentru care acesti oameni au fost selectati de catre sponsorii anonimi a monumentelor?

„Fendley este de asemenea implicat in activitati fraterne. Ridicat in rangul de Maestru Mason in 1958, el este acum un membru al Lojei Masonice Philomathea #25 din Elberton, este mason de gradul 32 in Rit Scotian, si a fost admis in Yaarab Shrine Temple din Atlanta in 1969. A fost Presedinte al Clubului Altarul Vaii Savannah din 1972 pana in 1973. Potentatul din Yaarah Shrine Temple i-a acordat lui Fendley gradul de „consilier de onoare” in 1973, si numit Ambasador in 1975.

-The Georgia Guidestones Guidebook

In Concluzie
Ghidul de piatra din Georgia este un manifest Rosicrucian modern, convocand (sau anuntand) o schimbare drastica a modului in care lumea este condusa. Monumentul este de o importanta mare in intelegerea fortelor care in ascuns modeleaza lumea de azi si de maine.Materializeaza in piatra legatura esentiala dintre societatile secrete, elita mondiala si agenda pentru o Noua Ordine Mondiala. Impingerea spre un guvern mondial, controlul populatiei si ecologism sunt chestiuni care sunt astazi discutate zi de zi in evenimentele curente. Era 1981 cand ghidurile de piatra au fost ridicate. Putem spune ca au fost facute progrese importante?

Multe din regulile Ghidului de piatra au sens pentru conservarea pe un termen lung a Pamantului. Dar intre cuvintele idealiste ale autorilor ghidului de piatra si modul real in care aceste politici vor fi aplicate maselor – de politicieni avizi de putere si lacomi – exista o mare diferenta. Citind printre randuri Ghidul de piatra cere de la mase  pierderea multor libertati personale si sa se supuna unui control guvernamental total la nivelul multor chestiuni sociale … nu mai vorbim de moartea a 92.5% din populatie … si probabil nu a celor ai „elitei”. Este conceptul de democratie „de oameni si pentru oameni”, cum a fost idealizat de catre parintii fondatori o simpla iluzie, o solutie temporara pana la introducerea guvernului mondial socialist? De ce nu au fost si cetatenii din lume consultati intr-o chestiune democratica? Banuiesc ca este mai usor pentru elite fabricarea consimtamantului prin intermediul mass-mediei. Dar poate ca nu va functiona pentru toata lumea …

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Dacoromanica

Posted by Radu Albota pe 09/11/2011

In 2011, ca urmare a celui mai ambitios proiect de digitizare la nivel national, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a lansat dacoromanica.ro, cea mai importanta biblioteca digitala romaneasca accesibila gratuit pe internet, oferind utilizatorilor trei milioane de pagini de carte scanate.

In urma cu cativa ani, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a demarat, sub conducerea Dlui Dr. Florin Rotaru, activ promotor al modernizarii bibliotecilor romanesti, un proiect ambitios de digitizare a patrimoniului cultural romanesc de carte veche si de creare a unei biblioteci virtuale deschise, accesibila tuturor utilizatorilor.

Portalul DacoRomanica isi propune sa devina un veritabil centru virtual al pastrarii si dezvoltarii culturii romanesti, reprezantand un instrument vital in serviciul retelelor de cooperare nationala si internationala.

Biblioteca virtuala este dezvoltata permanent, fiind in prezent singura biblioteca digitala profesionista din Romania, conceputa pentru a raspunde provocarilor Mileniului III si pentru a deveni partener in Biblioteca Virtuala Europeana EUROPEANA.

Portalul DacoRomanica ofera acces la documente tiparite, fisiere audio si video din domenii multiple – economie, societate, religie, literatura, stiinte, istorie, geografie, filozofie, psihologie, lingvistica, arta, divertisment, tehnica, medicina.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | 3 Comments »

Vieţile trecute şi reîncarnarea. Argumente.

Posted by Radu Albota pe 01/08/2011

Este un subiect care pare să ţină exclusiv de latura spirituală, sau filosofică, a lucrurilor. Este o chestiune pe care cei mai mulţi oameni fie o resping din principiu, fie nu o cunosc suficient. Cu toate acestea, ceea ce nu se ştie despre reîncarnare este că există destule dovezi palpabile în sprijinul ideii că ea reprezintă un fenomen real şi poate chiar verificabil.

Regresia hipnotică

Discutabilă în ochii multora, regresia hipnotică este, poate, cea mai populară dovadă a reîncarnării. După cum se poate intui şi din numele său, în cadrul acestei tehnici controversate, subiecţii sunt hipnotizaţi şi conduşi în trecut, prin viaţa lor prezentă, în copilărie, şi tot înapoi spre vremea de dinainte să se nască. Odată „ajunşi” acolo, sunt rugaţi să descrie ce experimentează. În această stare de transă hipnotică subiecţii reuşesc de multe ori să relateze cu mare exactitate detalii personale din ceea ce se presupune ca au fost vieţile lor trecute, detalii cum ar fi amplasarea geografică, ocupaţia, nume ale rudelor şi alte amănunte pertinente corecte istoric şi cultural. Deşi în multe dintre aceste cazuri subiecţii furnizează informaţii multiple şi consistente pe care, aparent, nu ar trebui să le cunoască, nicio astfel de situaţie nu a fost acceptată ca o dovadă incontestabilă a reîncarnării, deoarece mereu se strecoară unele erori printre relatările corecte, erori de natură să arunce o umbră de îndoială asupra întregii chestiuni. Mai mult, se pare că există un fenomen denumit criptomnezie, care se manifestă prin tendinţa individului de a citi o carte sau a vedea un film şi a asimila informaţiile astfel descoperite ca şi cum ele ar face parte din viaţa lui anterioară. Din acest motiv, hipnoza regresivă este o metodă spectaculoasă de a explora existenţele trecute, însă una supusă discuţiilor.

Amintiri din vieţi anterioare

Doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat din statul american Virginia, care a decedat în 2007, la vârsta de 89 de ani, a început să studieze cazurile de copii cu amintiri conştiente ale vieţilor anterioare, cam când se afla în pragul vârstei de 50 de ani. În cadrul acestor investigaţii, doctorul a studiat aproape trei mii de copii cu varste între patru şi zece ani, constatând că în multe cazuri micuţii îşi aminteau identităţile lor din vieţile trecute, precum şi detalii de context istoric şi geografic ale perioadelor invocate, detalii privitoare la rude din familiile trecute, precum şi amănunte referitoare la momentul morţii. Mai mult, în urma răscolirilor, unii dintre micii subiecţi s-au identificat atât de plenar cu vieţile lor anterioare, încât au insistat să fie apelaţi pe fostele lor nume, chiar simţindu-se străini de familiile actuale şi devenind vădit deranjaţi când nu li s-a permis să mai „petreacă” ceva timp cu rudele dinainte. Interesant la toate aceste amintiri este faptul că „pacienţii” nu au fost hipnotizaţi sau „regresaţi” în vreun fel spre a accesa amintiri latente, ci au expus de la vârste foarte fragede informaţii perfect conştientizate, în mod spontan, ale unor vieţi trecute. În timp ce toate aceste relatări şi înclinaţii tind să devină neclare şi chiar să dispară odată cu anii, ele rămân între cele mai bune dovezi existente în sprijinul ideii de reîncarnare.

Semne din naştere

Dar dr. Stevenson nu s-a oprit aici cu cercetările. Tot el a descoperit încă o caracteristică cel puţin interesantă menită să confirme teoria reîncarnării. La mulţi dintre aceiaşi copii cu amintiri din vieţi trecute a constatat prezenţa surprinzătoare a unor semne din naştere pe trupuri în zone ce corespundeau exact cu răni fatale care le-au fost produse în momentul morţii. Un exemplu în acest sens este al unui baieţel turc de 11 ani, care îşi amintea că a murit fiind împuşcat în cap accidental de un vecin în încarnarea anterioară. Surprinzător, copilul să născuse cu urechea dreaptă puternic deformată, care imita destul de fidel ranile decedatului, un fapt confirmat mai târziu de registre medicale şi chiar de fotografii obţinute cu greu de dr. Stevenson în timpul investigărilor. Iar cazul nu este unul izolat între cele cercetate de psihiatru; semne pe piele şi chiar degete lipsă au putut fi asociate cu răniri suferite în vieţile trecute de micii pacienţi. Într-un caz, doctorul a descoperit chiar semne din naştere care se potriveau cu intrarea şi ieşirea unui glonte din capul unui subiect ucis prin împuşcare. Şansele ca ceva de acest fel să se întâmple accidental sunt infime, iar dr. Stevenson deţine un număr de asemenea cazuri în registrele sale.

Copii prea talentaţi

Se mai numesc şi prodigy şi sunt copii înzestraţi, care posedă un talent sau o aptitudine deosebită – în general în domeniul ştiinţelor sau artelor. Aceşti copii excelează şi avansează remarcabil într-o anumită sferă de activitate mai ales creativă, depăşind cu mult posibilităţile tipice vârstei, precum şi pe majoritatea celorlalţi adepţi sau practicanţi ai respectivului domeniu. Între exemplele potrivite în acest sens se numără chiar cazul compozitorului austriac Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună partituri simple la varsta de patru ani şi simfonii întregi în adolescenţă. Un alt exemplu este matematicianul Blaise Pascal, care a reuşit să pună bazele geometriei proiective la varsta de 16 ani. În timp ce ştiinţa modernă atribuie aceste talente rare unor simple reacţii chimice la nivel cerebral, ea nu reuşeşte să de lămuriri referitoare la motivul pentru care sau la felul în care creierele acestor personaje au o configuraţie diferită de ale celorlalţi. Să fie vorba despre vreo mutaţie genetică, sau de un amestec dezoxiribonucleic extrem de rar? Şi daca e aşa, de ce nu se răsfrânge şi asupra urmaşilor lor? Sau e oare posibil ca toţi aceşti oameni să îşi datoreze priceperea neobişnuită tocmai faptului că au mai făcut şi înainte toate lucrurile la care se pricep în viaţa curentă? Prin umare, este posibil ca un copil neobişnuit de talentat la matematică să fi fost profesor de asmenea materie într-o viaţă anterioară? Sau era Mozart un geniu al muzicii pentru că, după cum chiar el se pare că a pretins, a mai fost muzician de multe ori înainte? Dacă traumele, amintirile, interesele şi experienţele vieţilor anterioare par a se manifesta în cazul unor dintre vieţile curente, atunci de ce nu s-ar putea întampla la fel cu talentele şi capacităţile trecute?

Xenoglosia

Între cele mai interesate, şi totuşi foarte rare, manifestări ce vin ca dovezi în sprijinul ideii că reîncarnarea este un fenomen real, se numără xenoglosia, capacitatea sau tendinţa unei persoane aflate în stare de hipnoză regresivă de a se exprima într-o limbă străină şi pe care nu o cunoaşte. De multe ori este vorba despre numai câteva cuvinte sau fraze, dar există şi cazuri când subiectul poartă o întreagă conversaţie într-un dialect despre care nici măcar nu ştie că există. Sunt cazuri extrem de rare, foarte credibile şi convingătoare, de xenoglosie, în care subiectul nu doar vorbeşte într-o limbă străină, ci chiar foloseşte o versiune arhaică ce a ieşit din circulaţie, spre exemplu, de mai multe secole. Acest lucru face puţin probabil ca fenomenul să fie o fantasmă, o înşelătorie sau un caz de criptomnezie (amintiri uitate). Un exemplu bun în acest sens este cel al actorului Glenn Ford care, sub hipnoză, prin anii „60, şi-a amintit de o viaţă anterioară de cavaler francez sub domnia Regelui Ludovic al XIV-lea. Aflat în starea respectivă, bărbatul a descris fluent în franceză trăiri şi întâmplări din acea existenţă a sa, iar ceva mai târziu avea să se constate ca dialectul vorbit de Ford era cel parizian de secol XVII, nefolosit de mai bine de 300 de ani. Prin urmare, xenoglosia rămâne un pilon rezistent în susţinerea reîncarnării, dar se întâmplă prea rar pentru ca cercetătorii să poate trage o concluzie clară.

Deja Vu

Aşa cum probabil cei mai mulţi oameni ştiu, Deja Vu este un soi de al şaselea simţ prin care individul trăieşte senzaţia repetiţiei unui eveniment (mare sau mic) pe care însă nu l-a mai trăit, cel puţin în viaţa curentă. De asemenea, fenomenul se mai manifestă şi prin cuoaşterea inexplicabilă a planului unei clădiri sau al unui oraş, spre exemplu, de către o persoană care nu a vizitat niciodata locul respectiv. Pentru unii, asemenea episoade şi deprinderi înseamnă reminiscenţe ale unei vieţi anterioare, care au supravieţuit cumva procesului morţii şi renaşterii. Totuşi, ştiinţa insistă că asemenea experienţe sunt de fapt similarităţi coincidenţiale între prezent şi un trecut asemănător dar uitat. Această idee se bucură fără îndoială de ceva credit, pentru că s-a demonstrat în mod repetat că memoria este un mecanism uneori instabil şi fără reguli, capabil să amăgească mintea în diverse feluri. Cu toate acestea, nici chiar o similaritate de locuri şi întâmplări nu poate explica, de exemplu, cum reuşeşte o persoană să descrie şi să numească corect un labirint de străduţe dintr-o localitate unde se află în premieră. Nu există o logică foarte clară nici pentru capacitatea unor oameni de a şti exact dispunerea camerelor într-o casă nevizitată înainte. Similarităţile, şansele de potrivire, sau ghicitul au procentajul lor în acest context, însă unele relatări sunt atât de precise şi de stufoase încât fac din reîncarnare cel puţin o posibilă pistă de urmărit în încercarea de a găsi o explicaţie.

Fobii nejustificate

Fobiile, acele senzaţii de teamă incontrolabilă faţă de lucruri care nu prezină în mod necesar un factor de ameninţare sau risc la adresa noastră, sunt destul de des experimentate de oameni. Felul în care se dezvoltă fobiile este destul de bine înţeles ca proces, fiind în general un raspuns la traume din trecutul persoanelor, de obicei din copilărie, care se manifestă mai târziu sub forma unor panici iraţionale. Dar ce se poate spune despre fobiile intrinseci, intrauterine, predefinite, despre care nu se ştie că ar avea la bază traume asociate? Nu este o presupunere, există cazuri atestate de indivizi îngroziţi de înec şi de apă de cântd se ştiu, la fel cum există oameni şocaţi de cai, deşi nu au trăit în această viaţă nicio experienţă nefericită legată de aceste elemente. Răspunsul pare să vină din regresia hipnptică, preces în cadrul căruia mulţi astfel de subiecţi relatează episoade traumatizante din vieţi anterioare, ce vizează tocmai întâmplări implicând lucrurile de care se tem acum incontrolabil. De aceea, este posibil ca cel înfricoşat de apă să fi murit înecat într-o viaţă trecută, iar cel cu teamă de cai sa fi decedat lovit de copite sau aruncat din şa, iar aceste traume rămând întipărite în încarnarea prezentă. Vestea bună este că s-a demonstrat cum odată ce o traumă de viaţă anterioară este identificată ca rădăcină a unei fobii din viaţa actuală, spaima începe să se vindece, adeseori cu mult mai mare succes decât în cazul oricăror terapii convenţionale. Comunitatea medicală respinge în general cauza traumei din altă viaţă, argumentând că această impresie nu este decât o fantezie produsă de subconştient pentru a masca trauma reală, dar acceptă că o asemenea identificare rezolvă eficient temeri sevre şi inexplicabile.

Tendinţe homosexuale şi transsexuale

Tulburările orientării sexuale umane au fost considerate multă vreme o chesiune de liber arbitru, o tendinţă videncabilă prin voinţă. Totuşi, recent, s-a demonstrat contrariul şi s-a constatat că până la 3% din populaţia planetei dezvoltă sau conştientizează o aplecare aproape integral homosexuală în adolescenţă sau o are chiar ca urmare a unor tipare genetice. Rămâne însă de domeniul enigmei ce anume cauzează incontestabil incertitudinile sexuale şi daca este vorba de influenţa mediului, de educaţie, de biologie, sau chiar despre ceva de altă natură. Dacă homosexualitatea este rezultatul unei foste încarnări într-o fiinţă de sex opus celui din viaţa actuală? Este posibil, având în vedere că de multe ori subiecţii aflaţi sub efectul regresiei hipnotice povestesc despre viaţa imediat anterioare ca din perspectiva unei persoane de sex diferit. Prin urmare, s-ar putea ca intersectarea de sexe manifestată prin reîncarnare să aibă un impact profund asupra fiinţei. Probabil că oamenii cu asemenea reminiscenţe se identifică cu genul lor sexual anterior şi reţin multe dintre caracteristicile posedate înainte. Prin urmare, un bărbat ar putea fi atras de un alt bărbat ca urmare a orientărilor feminine moştenite, indiferent de gradul de masculinitate pe care îl are în alte zone ale vieţii prezente. Deşi se află departe de a reprezenta o dovadă solidă a reîncarnării, homosexualitatea, bisexualitatea, travestirea şi chiar pedofilia pot analizate, poate forţat, şi din perspectiva unui bagaj dintr-o viaţă anterioară.

Hobby-uri, interese şi obsesii

Mulţi dintre noi manifestăm încă din copilărie o afinitate faţă de anumite obiecte, locuri sau activităţi, pe care le transformăm uneori în hobby-uri de o viaţă şi chiar în obsesii. De unde vin ele? Cum se face că cineva este din primii ani de viaţă „intelectuală”, o persoană este extrem de interesată despre al Primul Război Mondial, spre exemplu? Sau de ce dezvoltă un copil, ori un tânăr, o pasiune pentru o ţară străină pe care nu a vizitat-o niciodată şi cu care nici nu are vreo conexiune evidentă? Pot fi puse şi aceste aplecări tot în seama unor ecouri ale unei încarnări anterioare? Este Războiul Mondial pur şi simplu un subiect fascinant, sau în viaţa trecută entuziastul acestui eveniment poate a participat la lupte? Este tânărul atras de ţara străină pentru că agrează limba, cultura, obiceiurile şi istoria acesteia, sau e mai mult de atât? Sunt şanse ca, deşi să nu ne amintim de o existenţă anterioară, să rămânem în această viaţă cu urme ale experienţelor şi intereselor celor care poate am fost cândva. Reîncarnarea este doar un răspuns posibil, dar demn de luat în calcul. Nu se ştie cât dintr-o eventuală viaţă anterioară aducem cu noi în existenţa curentă, fie şi în cele mai subtile şi subconştiente feluri, dar e posibil ca acest trecut neacceptat al sufletului să fie mult mai legat de prezentul şi de viitorul nostru decât ne imaginăm.

Sursa: aici

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Arhivele transcendente

Posted by Radu Albota pe 12/07/2011

Neîndoielnic că memoria colectivă a omenirii a salvat în gândirea tradiţională şi în cultura populară o serie de date ezoterice, care vin din timpuri de dincolo de orizontul nostru limitat, şi aceste cunoştinţe ezoterice nu sunt produse spontane ale masei poporului, ci au cu totul altă origine decât cea terestră, revelată uman prin tradiţiile sacre, mituri, ritualuri, legende, balade, basme, toponimie (nume de locuri). Iată ce spunea în acest sens unul din cei mai competenţi cugetători ai Sacrului, Rene Guenon, în cartea sa: „Simboluri fundamentale ale ştiinţei sacre”, (ed. Gallimard, Paris 1962): „Concepţia însăşi a folclorului, cum e înţeleasă în mod obişnuit, se sprijină pe o idee radical falsă: că există «creaţii populare », produse spontane ale masei poporului. Însă, interesul profund al tuturor tradiţiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară, având o valoare simbolică reală. Nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supravieţuirii. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiţii, trecându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat că ar fi imposibil de determinat, poporul împlinind astfel funcţia unei memorii colective. Se constată că ceea ce e astfel conservat conţine o sumă considerabilă de date ezoterice (secrete iniţiatice), tocmai ceea ce este mai puţin popular prin esenţă”.

Dar cum se petrec lucrurile? Organizaţia tradiţională iniţiatică încredinţează voit memoriei colective populare ceea ce s-ar pierde ireversibil şi ar trebui salvat. În acelaşi timp caracterul secret, puţin cunoscut de majoritatea colectivităţii, e o garanţie suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă.

Arhivele transcendente sunt tocmai aceste lumini din depărtări transmise de  civilizaţii galactice, de către acei veghetori asupra ordinei şi armoniei transcedentale, revelate oamenilor prin sacru, reprezentat diferit acest sacru de sentimentul religios trăit de omenire.

A existat un proiect , „Ciclopii”, iniţiat de NASA, care întrevedea construirea celei mai mari „urechi” a Terrei, pentru interceptarea posibilelor telecomunicaţii interstelare, condus de doctor Bernard Oliver. Acesta afirmă într-un interviu: „Poate că asemenea telecomunicaţii interstelare, contacte interstelare, s-au desfăşurat din timpuri imemoriale, poate de miliarde de ani în galaxia noastră.

Punându-ne în legătură cu aceste civilizaţii vom avea posibilitatea să intrăm în posesia unui imens patrimoniu de cunoştinţe, poate transmise zona incontrolabilului. Şi din nou pietrele Egiptului sunt amuţite. Ce spun însă sursele arhaice care ne-ar oferi Cheia Sfinxului?

Prima sursă în timp este opera „Aigyptiaka” (Istoria Egiptului) scrisă de Manethon, un mare preot egiptean la templul din Heliopolis, din sec.III înaintea erei noastre.

În cartea lui Manethon, şi în alte scrieri care i-au urmat, se susţine că în epoca predinastică, deci înaintea regelui Menes (cu care începe prima dinastie a faraonilor), în Egipt ar fi domnit zeii la început şi apoi în epoca succesorilor lor, semizeii sau Şemsu-Hor (a slujitorilor lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris, care sunt puşi pe plan de egalitate cu „Şemsu Hor”, cel ce i-a urmat lui Horus) şi asta o perioadă îndelungată de timp (între 28.000 şi 36.000 de ani) înainte de Menes – prima dinastie a faraonilor.

Ştiinţa modernă consideră aceasta ceva ireal şi mitic.

Continuând povestea şi citind deja, repet, de la planetă la planetă, de la civilizaţie la civilizaţie, încă de miliarde de ani în urmă”.

Pentru că memoria arhivelor transcendente a însămânţat un anumit cod şi nişte tipare arhaice memoriei colective umane, percepute printr-o secretă ştiinţă a simbolurilor, ştiinţa contemporană consideră ex abrupto orice viziune şi simbol care nu se descrie cu cheia raţiunii ştiinţei la care au ajuns, drept izvoare nesigure, mitice, expediate cu bunăvoinţă într-un tărâm al bâiguielilor numit – compătimitor – preistorie!

Aşadar, ceva incompatibil cu rigoarea şi cu revolta şi trezirea lui Toma Necredinciosul.

Dacă răsfoim puţin dosarul ştiinţei „Egiptologie”, dăm peste atât de mulţi tăgăduitori, oameni de ştiinţă, egiptologi, care lasă pe mai departe să stea neîntoarse filele papirusurilor cu o istorie sacră ce e plasată de unii dintre ei (şi nu puţini!) în într-o altă cheie arhivele transcendente descoperim conform vechilor texte egiptene, că Heliopolis, locul iniţial de baştină al preoţilor, ar fi fost fondat cu mult înaintea epocii predinastice de către slujitorii lui Horus. Există un papirus (Papirus demoticus Berlin) unde se arată că Heliopolis exista înainte de crearea Pământului. Un alt papirus, „Papirusul Torino”, denumeşte aceste spirite şi semizei („slujitori ai lui Horus” sau „succesorul lui Horus”) drept spirite transfigurate, „urmaşe ale lui Horus”. Şi acestei noţiuni ar fi neinspirat să i se acorde o calitate istorică.

*

Orice rege, în momentul în care a murit, a fost declarat întruchiparea unui „spirit transfigurat”. Orice rege mort devine un Osiris, el îşi pierde individualitatea nelimitată şi se dispensează – ca “succesor al lui Horus” – în acea forţă spirituală nebuloasă (acele spirite transfigurate) care l-au sprijinit pe regele în viaţă din vremi imemoriale.

Doi oameni de ştiinţă germani, H. Bergmann şi Fr. Rothe, îşi pun întrebarea: „ce s-ar întâmpla dacă acea «forţă nebuloasă spirituală» ar fi fost reală pe atunci, iar noi nu o putem percepe din cauza îngustimii ştiinţei noastre?”

E încă un exemplu al logicii hibride a ştiinţei: ceea ce nu se poate explica prin concepţia noastră despre lume, nu poate fi ceva real, trebuie considerat exclusiv mitologie şi deci incontrolabil.

Cei doi oameni de ştiinţă germani, încercând să explice codul piramidelor, ajung la următoarea concluzie: „nu egiptenii celei de a IV-a Dinastii au fost constructorii celor trei piramide de la Gizeh, ci membri ai unei civilizaţii anterioare, superioare din punct de vedere tehnic. Suntem convinşi că acea civilizaţie superioară a existat într-o epocă situată de ştiinţa actuală într-una socotită mitică, atunci când în Egipt domneau „Zeii”. (H.Bergmann, Frank Rothe: Codul piramidelor, ed. Saeculum 20.Buc 2004, pg.14).

Uimeşte însă pe călătorul de la începutul mileniului trei mulţimea de piramide de-a lungul Nilului şi a zonelor învecinate cu el din Egipt, existând peste 30 de piramide mari şi vreo sută de piramide mai mici. Cei care le-au cercetat au fost surprinşi să observe orientarea lor astronomică echinocţială (21 martie şi 21 septembrie) ori solstiţială (22 iunie şi 22 decembrie).

Graham Hancock în „Oglinda cerului” (München, 1998) conchide că între piramidele de la Gizeh, Sfinx şi celelalte construcţii există o încrengătură care în diverse puncte ale globului nostru reprezintă poziţii ale stelelor la echinocţii şi că ele sunt reprezentate sub forma unor temple şi piramide.

Robert Bauval şi A. Gilbert în cartea „Secretul lui Orion” (Munchen, 1994) conchid că toate piramidele de la Abu-Roaş în nord, până la Dahşur în sud, împreună cu platoul piramidelor de la Gizeh ca punct central – toate ar putea fi o proiecţie a constelaţiei Orion, iar Nilul ce le înconjoară ar corespunde pe pământ Căii Lactee. Acesta ar fi un indiciu al existenţei unui plan iniţial comun pentru ridicarea tuturor piramidelor din Egipt, care toate sunt în legătură cu cunoştinţe amănunţite de astronomie.

Robert Bauval în cartea sa a dovedit că cele trei piramide de la Gizeh reprezintă cele trei stele din interiorul pătratului Constelaţiei Orion. Coridoarele ce ies din camerele reginei şi regelui din piramida lui Keops sunt şi ele orientate precis spre anumite stele la o oră precisă. Coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat spre Sirius, cel sudic din camera regelui vizează Zeta din Orion, steaua din centrul celor trei. Coridorul nordic al camerei reginei este orientat spre Kohab din Carul Mic, cel nordic din camera regelui spre Alpha Draconis, care în jurul anului 2500 î.Hr. era Steaua Polară. Autorii Bauval şi Hancock în cărţile lor consideră că orientarea Marelui Sfinx în ziua echinocţiului (21 martie, la Creştini, nu întâmplător se numeşte Buna-Vestire, sărbătorită la 25 martie) direct la răsăritul Constelaţiei Leul, ar fi un indiciu că sub Sfinx ar putea exista încă încăperi subterane nedescoperite.

În fapt, observaţiile celor doi se referă cumva şi la mulţimea tunelurilor subterane, tuneluri pe care le regăsim la scară planetară şi care legate între ele ar putea da mii de kilometri. Vom discuta într-un alt articol despre tunelurile de sub munţii, măgurele, piscurile şi grotele cu inscripţionări rupestre din ţara noastră şi descifrarea lor simbolică.

Ştiinţa legată de acest plan atotcuprinzător exista după construirea piramidelor lui Keops, Kefren şi Mykerinos şi a fost transmisă mereu urmaşilor (s-au tot construit piramide până la regenţa lui Khendjer, un faraon din Dinastia a XIII-a din jurul anului 1745 înainte de Hristos) pentru a păstra planul iniţial.

O dovadă în acest sens o găsim în scrierile antice hermetice apărute în jurul anilor 100 î.Hr. – 100 d.Hr. După aceste scrieri, zeul grec al tămăduirii, Asklepios, ar fi fost iniţiat de Hermes Trismegistul (care întruchipează cele trei cunoaşteri) în tainele cerului, iar Hermes întreabă: „Sau tu, oh, Asklepios, eşti oarecum neştiutor că Egiptul este copia cerului? Mai mult, este locuinţa cerului şi a tuturor forţelor ce se află în cer” (citat din Biblia ereticilor, Stuttgart, 1997 de G.Lüdemann /M.Janssen).

Să ne amintim de un adevăr revelat în Biblie, „ceea ce este sus este şi jos” şi îndeosebi de celălat adevăr cu care începe liturghia (slujba) ortodoxă: „să ne rugăm pentru Pacea de Sus”!

*

Tot acest tezaur transcendent, toate acele proiecte de început ale unor timpuri primordiale, toate acele mesaje şi învăţăminte ezoterice (secrete, iniţiatice) sclipesc ca nişte borne transcendente în limbajul cifrat, codificat din piramide, temple, grote subterane, mituri, ritualuri, balade şi cântece bătrâneşti, datini şi toponimie. Toate sunt lumini din depărtări şi au supravieţuit prin memoria colectivă umană, ea însăşi programată să memoreze şi apoi să poată accesa acea mirabilă sămânţă implantată codului nostru genetic: memoria arhetipurilor. Această dimensiune a codului uman ca virtualitate doar la anumite paliere şi niveluri la care ajunge cunoaşterea umană, ca rod al iniţierii Marelui Civilizator Hermes Trismaegistul.

Matematicianul dr. Jaques Vallée, membru al grupului internaţional de cercetători autointitulat „Colegiul invizibil”, dictat de motivul acceptat al discreţiei, spune: „Există însă o certitudine: o forţă străină se manifestă în mediul nostru înconjurător. Eu cred că o forţă puternică a influenţat altă dată umanitatea şi o influenţează acum din nou. Ce tehnică stranie utilizează această forţă pentru operaţiunea sa? Aceasta este de fapt problema care formează baza de lucru a „Colegiului Invizibil”.

Ideea de bază pe care o lansează J.Vallée e cu adevărat revoluţionară: „cea mai mare parte a observaţiilor privind obiectele zburătoare neidentificate nu ar fi în realitate sesizarea unor prezenţe de nave cu echipaje extraterestre. Acestea ar fi, de fapt, manifestări ale unei „lumi paralele, invizibile” coexistentă pe Terra.

Prin ce mister moştenim, în unele cazuri, chiar o memorie fotografică aşa de puternică, încât se pot recunoaşte locuri şi obiecte pe care numai înaintaşii noştri le-au cunoscut?

Unii vorbesc despre „memoria celulară”. Universul nu este doar materie, ci şi energie vibratorie. Această energie acţionează pretutindeni – în apă, în pietre, dar şi în străfundul celulelor noastre.

Locurile au o memorie care poate intra în rezonanţă cu a noastră. Un caz interesant este “Misterul lui Gulliver”, eroul lui D.J.Swift, revelat în cartea „Călătorie spre Laputa”, scrisă în 1727. Cei doi sateliţi ai Planetei Roşii (Marte) au fost văzuţi prin telescop abia în vara anului 1877, dar despre existenţa lor şi o foarte ciudată descriere a lor, cu menţionarea datelor astronomice privind orbitele şi perioadele de timp ale efectuării mişcării lor de revoluţie în jurul planetei, avem date din cele povestite de nemuritorul Gulliver în cartea scrisă de Swift cu 150 de ani înainte de descoperirea optică a sateliţilor respectivi.

Iată un pasaj din textul care a conturat încă o enigmă despre Marte: astronomii liliputani îşi petrec cea mai mare parte a vieţii observând corpurile cereşti, având la dispoziţia lor lentile care prin calitate le întrec cu mult pe ale noastre…

Ei au descoperit, de asemenea, două stele mai mici sau sateliţi care se rotesc în jurul lui Marte, dintre care cel interior este la o distanţă de centrul planetei primare egală exact cu trei diametre ale planetei, iar cel exterior cu cinci diametre; primul face o revoluţie în zece ore, iar ultimul în douăzeci şi una de ore şi jumătate, astfel încât pătratele perioadelor lor sunt aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor lor până la centrul lui Marte”.

Cei doi sateliţi descoperiţi de astronomi în 1877 au fost botezaţi Phobos şi Deimos.

Astăzi se ştie că Phobos se roteşte pe o orbită circulară având o rază de 9.377 km faţă de centrul planetei, ceea ce corespunde la 2,8 raze ale planetei, faţă de trei raze cât „ştia” J.D.Swift cu mult timp înainte de a fi descoperit.

Sursa de informare a lui Swift rămâne în continuare o enigmă. Dar enigmele nu se opresc aici, căci astrofizicienii de azi consideră că cei doi sateliţi ar fi artificiali, construiţi în mod tehnic.

Savantul rus I.S. Şklovski considera în 1959 că dacă ar fi fost obiecte naturale, ar fi trebuit să se fi prăbuşit de mult timp pe solul planetar, faţă de acea sesizare a micşorării treptate a altitudinii de rotaţie la ambii sateliţi (Fl.Gheorghiţă, „Revenirea zeilor”, ed.Obiectiv, 2003, Craiova, pg.141).

Marele poet român al secolului XX, Nichita Stănescu, oferă o cheie de citire pentru asemenea coduri plămădite în Arhivele transcendente:

1. „Scriere este totul.

Peştele e literă

în alfabetul mării.

O frază sunt păsările-n zbor.

2. Totul e scriere.

Totul este de citit.

Piatra poate fi citită,

iar norii ne spun o poveste.

3. Triste, muncite alfabete,

îşiruind istorii vaste.

Chiar mâna mea ascunde-n sine

Uitata scriere a unui imn.

4. Stau singur şi în gânduri, Doamne,

iar gândurile litere îmi sunt.

Încerc să recompun o frază

Dar timpul meu preschimbă scrisul.

5. O, de-aş putea să te citesc,

O, de-aş putea să desluşesc

aceste stranii alfabete…”

(N. Stănescu: Lecţia de citire din volumul Măreţia frigului)

Sursa: revista La Drum

Posted in La limitele ştiinţei | 1 Comment »

2012 – Un mesaj de speranţă

Posted by Radu Albota pe 22/05/2011

Lumea se schimbă. Adesea, nu în direcţia în care majoritatea oamenilor se aşteaptă.

Oricare ar fi direcţia evoluţiei, există întotdeauna posibilitatea ca aceasta să conducă la mai bine.

Singura condiţie este să înţelegem ceea ce se întâmplă de fapt în jurul nostru.

.

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Un Paşte binecuvântat!

Posted by Radu Albota pe 23/04/2011

Minunea aprinderii Luminii Sfinte a Învierii suscită deopotrivă admiraţia, veneraţia şi adoraţia credincioşilor ca şi respectul sau, de ce nu, suspiciunea altora.

De peste 2000 de ani, în noaptea în care creştinii ortodocşi celebrează Învierea Mântuitorului şi victoria Sa asupra morţii, în mica bisericuţă din Ierusalim ce adăposteşte Sfântul Mormânt, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului, aproape dezbrăcat şi vegheat sever de credincioşi ai mai multor culte, pătrunde în micul lăcaş şi îndeplineşte ritualul tainic al rugăciunilor de chemare şi primire a Luminii Sfinte a Învierii.

Iată aici, în cele două videoclipuri, povestea ilustrată a acestui eveniment unic, relatată de părintele Ilie Cleopa, unul dintre puţinii români care au asistat la minune.

Un Paşte binecuvântat, plin de lumină!

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate | Etichetat: , , , , , , | 1 Comment »

Tot ceea ce ai vrut să ştii…

Posted by Radu Albota pe 20/03/2011

… şi tot ceea ce-ţi este necesar să ştii.
.
.

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate | Etichetat: , , | Leave a Comment »

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 41 de alți urmăritori