Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Arhivele transcendente

Posted by Radu Albota pe 12/07/2011

Neîndoielnic că memoria colectivă a omenirii a salvat în gândirea tradiţională şi în cultura populară o serie de date ezoterice, care vin din timpuri de dincolo de orizontul nostru limitat, şi aceste cunoştinţe ezoterice nu sunt produse spontane ale masei poporului, ci au cu totul altă origine decât cea terestră, revelată uman prin tradiţiile sacre, mituri, ritualuri, legende, balade, basme, toponimie (nume de locuri). Iată ce spunea în acest sens unul din cei mai competenţi cugetători ai Sacrului, Rene Guenon, în cartea sa: „Simboluri fundamentale ale ştiinţei sacre”, (ed. Gallimard, Paris 1962): „Concepţia însăşi a folclorului, cum e înţeleasă în mod obişnuit, se sprijină pe o idee radical falsă: că există «creaţii populare », produse spontane ale masei poporului. Însă, interesul profund al tuturor tradiţiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară, având o valoare simbolică reală. Nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supravieţuirii. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiţii, trecându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat că ar fi imposibil de determinat, poporul împlinind astfel funcţia unei memorii colective. Se constată că ceea ce e astfel conservat conţine o sumă considerabilă de date ezoterice (secrete iniţiatice), tocmai ceea ce este mai puţin popular prin esenţă”.

Dar cum se petrec lucrurile? Organizaţia tradiţională iniţiatică încredinţează voit memoriei colective populare ceea ce s-ar pierde ireversibil şi ar trebui salvat. În acelaşi timp caracterul secret, puţin cunoscut de majoritatea colectivităţii, e o garanţie suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă.

Arhivele transcendente sunt tocmai aceste lumini din depărtări transmise de  civilizaţii galactice, de către acei veghetori asupra ordinei şi armoniei transcedentale, revelate oamenilor prin sacru, reprezentat diferit acest sacru de sentimentul religios trăit de omenire.

A existat un proiect , „Ciclopii”, iniţiat de NASA, care întrevedea construirea celei mai mari „urechi” a Terrei, pentru interceptarea posibilelor telecomunicaţii interstelare, condus de doctor Bernard Oliver. Acesta afirmă într-un interviu: „Poate că asemenea telecomunicaţii interstelare, contacte interstelare, s-au desfăşurat din timpuri imemoriale, poate de miliarde de ani în galaxia noastră.

Punându-ne în legătură cu aceste civilizaţii vom avea posibilitatea să intrăm în posesia unui imens patrimoniu de cunoştinţe, poate transmise zona incontrolabilului. Şi din nou pietrele Egiptului sunt amuţite. Ce spun însă sursele arhaice care ne-ar oferi Cheia Sfinxului?

Prima sursă în timp este opera „Aigyptiaka” (Istoria Egiptului) scrisă de Manethon, un mare preot egiptean la templul din Heliopolis, din sec.III înaintea erei noastre.

În cartea lui Manethon, şi în alte scrieri care i-au urmat, se susţine că în epoca predinastică, deci înaintea regelui Menes (cu care începe prima dinastie a faraonilor), în Egipt ar fi domnit zeii la început şi apoi în epoca succesorilor lor, semizeii sau Şemsu-Hor (a slujitorilor lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris, care sunt puşi pe plan de egalitate cu „Şemsu Hor”, cel ce i-a urmat lui Horus) şi asta o perioadă îndelungată de timp (între 28.000 şi 36.000 de ani) înainte de Menes – prima dinastie a faraonilor.

Ştiinţa modernă consideră aceasta ceva ireal şi mitic.

Continuând povestea şi citind deja, repet, de la planetă la planetă, de la civilizaţie la civilizaţie, încă de miliarde de ani în urmă”.

Pentru că memoria arhivelor transcendente a însămânţat un anumit cod şi nişte tipare arhaice memoriei colective umane, percepute printr-o secretă ştiinţă a simbolurilor, ştiinţa contemporană consideră ex abrupto orice viziune şi simbol care nu se descrie cu cheia raţiunii ştiinţei la care au ajuns, drept izvoare nesigure, mitice, expediate cu bunăvoinţă într-un tărâm al bâiguielilor numit – compătimitor – preistorie!

Aşadar, ceva incompatibil cu rigoarea şi cu revolta şi trezirea lui Toma Necredinciosul.

Dacă răsfoim puţin dosarul ştiinţei „Egiptologie”, dăm peste atât de mulţi tăgăduitori, oameni de ştiinţă, egiptologi, care lasă pe mai departe să stea neîntoarse filele papirusurilor cu o istorie sacră ce e plasată de unii dintre ei (şi nu puţini!) în într-o altă cheie arhivele transcendente descoperim conform vechilor texte egiptene, că Heliopolis, locul iniţial de baştină al preoţilor, ar fi fost fondat cu mult înaintea epocii predinastice de către slujitorii lui Horus. Există un papirus (Papirus demoticus Berlin) unde se arată că Heliopolis exista înainte de crearea Pământului. Un alt papirus, „Papirusul Torino”, denumeşte aceste spirite şi semizei („slujitori ai lui Horus” sau „succesorul lui Horus”) drept spirite transfigurate, „urmaşe ale lui Horus”. Şi acestei noţiuni ar fi neinspirat să i se acorde o calitate istorică.

*

Orice rege, în momentul în care a murit, a fost declarat întruchiparea unui „spirit transfigurat”. Orice rege mort devine un Osiris, el îşi pierde individualitatea nelimitată şi se dispensează – ca “succesor al lui Horus” – în acea forţă spirituală nebuloasă (acele spirite transfigurate) care l-au sprijinit pe regele în viaţă din vremi imemoriale.

Doi oameni de ştiinţă germani, H. Bergmann şi Fr. Rothe, îşi pun întrebarea: „ce s-ar întâmpla dacă acea «forţă nebuloasă spirituală» ar fi fost reală pe atunci, iar noi nu o putem percepe din cauza îngustimii ştiinţei noastre?”

E încă un exemplu al logicii hibride a ştiinţei: ceea ce nu se poate explica prin concepţia noastră despre lume, nu poate fi ceva real, trebuie considerat exclusiv mitologie şi deci incontrolabil.

Cei doi oameni de ştiinţă germani, încercând să explice codul piramidelor, ajung la următoarea concluzie: „nu egiptenii celei de a IV-a Dinastii au fost constructorii celor trei piramide de la Gizeh, ci membri ai unei civilizaţii anterioare, superioare din punct de vedere tehnic. Suntem convinşi că acea civilizaţie superioară a existat într-o epocă situată de ştiinţa actuală într-una socotită mitică, atunci când în Egipt domneau „Zeii”. (H.Bergmann, Frank Rothe: Codul piramidelor, ed. Saeculum 20.Buc 2004, pg.14).

Uimeşte însă pe călătorul de la începutul mileniului trei mulţimea de piramide de-a lungul Nilului şi a zonelor învecinate cu el din Egipt, existând peste 30 de piramide mari şi vreo sută de piramide mai mici. Cei care le-au cercetat au fost surprinşi să observe orientarea lor astronomică echinocţială (21 martie şi 21 septembrie) ori solstiţială (22 iunie şi 22 decembrie).

Graham Hancock în „Oglinda cerului” (München, 1998) conchide că între piramidele de la Gizeh, Sfinx şi celelalte construcţii există o încrengătură care în diverse puncte ale globului nostru reprezintă poziţii ale stelelor la echinocţii şi că ele sunt reprezentate sub forma unor temple şi piramide.

Robert Bauval şi A. Gilbert în cartea „Secretul lui Orion” (Munchen, 1994) conchid că toate piramidele de la Abu-Roaş în nord, până la Dahşur în sud, împreună cu platoul piramidelor de la Gizeh ca punct central – toate ar putea fi o proiecţie a constelaţiei Orion, iar Nilul ce le înconjoară ar corespunde pe pământ Căii Lactee. Acesta ar fi un indiciu al existenţei unui plan iniţial comun pentru ridicarea tuturor piramidelor din Egipt, care toate sunt în legătură cu cunoştinţe amănunţite de astronomie.

Robert Bauval în cartea sa a dovedit că cele trei piramide de la Gizeh reprezintă cele trei stele din interiorul pătratului Constelaţiei Orion. Coridoarele ce ies din camerele reginei şi regelui din piramida lui Keops sunt şi ele orientate precis spre anumite stele la o oră precisă. Coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat spre Sirius, cel sudic din camera regelui vizează Zeta din Orion, steaua din centrul celor trei. Coridorul nordic al camerei reginei este orientat spre Kohab din Carul Mic, cel nordic din camera regelui spre Alpha Draconis, care în jurul anului 2500 î.Hr. era Steaua Polară. Autorii Bauval şi Hancock în cărţile lor consideră că orientarea Marelui Sfinx în ziua echinocţiului (21 martie, la Creştini, nu întâmplător se numeşte Buna-Vestire, sărbătorită la 25 martie) direct la răsăritul Constelaţiei Leul, ar fi un indiciu că sub Sfinx ar putea exista încă încăperi subterane nedescoperite.

În fapt, observaţiile celor doi se referă cumva şi la mulţimea tunelurilor subterane, tuneluri pe care le regăsim la scară planetară şi care legate între ele ar putea da mii de kilometri. Vom discuta într-un alt articol despre tunelurile de sub munţii, măgurele, piscurile şi grotele cu inscripţionări rupestre din ţara noastră şi descifrarea lor simbolică.

Ştiinţa legată de acest plan atotcuprinzător exista după construirea piramidelor lui Keops, Kefren şi Mykerinos şi a fost transmisă mereu urmaşilor (s-au tot construit piramide până la regenţa lui Khendjer, un faraon din Dinastia a XIII-a din jurul anului 1745 înainte de Hristos) pentru a păstra planul iniţial.

O dovadă în acest sens o găsim în scrierile antice hermetice apărute în jurul anilor 100 î.Hr. – 100 d.Hr. După aceste scrieri, zeul grec al tămăduirii, Asklepios, ar fi fost iniţiat de Hermes Trismegistul (care întruchipează cele trei cunoaşteri) în tainele cerului, iar Hermes întreabă: „Sau tu, oh, Asklepios, eşti oarecum neştiutor că Egiptul este copia cerului? Mai mult, este locuinţa cerului şi a tuturor forţelor ce se află în cer” (citat din Biblia ereticilor, Stuttgart, 1997 de G.Lüdemann /M.Janssen).

Să ne amintim de un adevăr revelat în Biblie, „ceea ce este sus este şi jos” şi îndeosebi de celălat adevăr cu care începe liturghia (slujba) ortodoxă: „să ne rugăm pentru Pacea de Sus”!

*

Tot acest tezaur transcendent, toate acele proiecte de început ale unor timpuri primordiale, toate acele mesaje şi învăţăminte ezoterice (secrete, iniţiatice) sclipesc ca nişte borne transcendente în limbajul cifrat, codificat din piramide, temple, grote subterane, mituri, ritualuri, balade şi cântece bătrâneşti, datini şi toponimie. Toate sunt lumini din depărtări şi au supravieţuit prin memoria colectivă umană, ea însăşi programată să memoreze şi apoi să poată accesa acea mirabilă sămânţă implantată codului nostru genetic: memoria arhetipurilor. Această dimensiune a codului uman ca virtualitate doar la anumite paliere şi niveluri la care ajunge cunoaşterea umană, ca rod al iniţierii Marelui Civilizator Hermes Trismaegistul.

Matematicianul dr. Jaques Vallée, membru al grupului internaţional de cercetători autointitulat „Colegiul invizibil”, dictat de motivul acceptat al discreţiei, spune: „Există însă o certitudine: o forţă străină se manifestă în mediul nostru înconjurător. Eu cred că o forţă puternică a influenţat altă dată umanitatea şi o influenţează acum din nou. Ce tehnică stranie utilizează această forţă pentru operaţiunea sa? Aceasta este de fapt problema care formează baza de lucru a „Colegiului Invizibil”.

Ideea de bază pe care o lansează J.Vallée e cu adevărat revoluţionară: „cea mai mare parte a observaţiilor privind obiectele zburătoare neidentificate nu ar fi în realitate sesizarea unor prezenţe de nave cu echipaje extraterestre. Acestea ar fi, de fapt, manifestări ale unei „lumi paralele, invizibile” coexistentă pe Terra.

Prin ce mister moştenim, în unele cazuri, chiar o memorie fotografică aşa de puternică, încât se pot recunoaşte locuri şi obiecte pe care numai înaintaşii noştri le-au cunoscut?

Unii vorbesc despre „memoria celulară”. Universul nu este doar materie, ci şi energie vibratorie. Această energie acţionează pretutindeni – în apă, în pietre, dar şi în străfundul celulelor noastre.

Locurile au o memorie care poate intra în rezonanţă cu a noastră. Un caz interesant este “Misterul lui Gulliver”, eroul lui D.J.Swift, revelat în cartea „Călătorie spre Laputa”, scrisă în 1727. Cei doi sateliţi ai Planetei Roşii (Marte) au fost văzuţi prin telescop abia în vara anului 1877, dar despre existenţa lor şi o foarte ciudată descriere a lor, cu menţionarea datelor astronomice privind orbitele şi perioadele de timp ale efectuării mişcării lor de revoluţie în jurul planetei, avem date din cele povestite de nemuritorul Gulliver în cartea scrisă de Swift cu 150 de ani înainte de descoperirea optică a sateliţilor respectivi.

Iată un pasaj din textul care a conturat încă o enigmă despre Marte: astronomii liliputani îşi petrec cea mai mare parte a vieţii observând corpurile cereşti, având la dispoziţia lor lentile care prin calitate le întrec cu mult pe ale noastre…

Ei au descoperit, de asemenea, două stele mai mici sau sateliţi care se rotesc în jurul lui Marte, dintre care cel interior este la o distanţă de centrul planetei primare egală exact cu trei diametre ale planetei, iar cel exterior cu cinci diametre; primul face o revoluţie în zece ore, iar ultimul în douăzeci şi una de ore şi jumătate, astfel încât pătratele perioadelor lor sunt aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor lor până la centrul lui Marte”.

Cei doi sateliţi descoperiţi de astronomi în 1877 au fost botezaţi Phobos şi Deimos.

Astăzi se ştie că Phobos se roteşte pe o orbită circulară având o rază de 9.377 km faţă de centrul planetei, ceea ce corespunde la 2,8 raze ale planetei, faţă de trei raze cât „ştia” J.D.Swift cu mult timp înainte de a fi descoperit.

Sursa de informare a lui Swift rămâne în continuare o enigmă. Dar enigmele nu se opresc aici, căci astrofizicienii de azi consideră că cei doi sateliţi ar fi artificiali, construiţi în mod tehnic.

Savantul rus I.S. Şklovski considera în 1959 că dacă ar fi fost obiecte naturale, ar fi trebuit să se fi prăbuşit de mult timp pe solul planetar, faţă de acea sesizare a micşorării treptate a altitudinii de rotaţie la ambii sateliţi (Fl.Gheorghiţă, „Revenirea zeilor”, ed.Obiectiv, 2003, Craiova, pg.141).

Marele poet român al secolului XX, Nichita Stănescu, oferă o cheie de citire pentru asemenea coduri plămădite în Arhivele transcendente:

1. „Scriere este totul.

Peştele e literă

în alfabetul mării.

O frază sunt păsările-n zbor.

2. Totul e scriere.

Totul este de citit.

Piatra poate fi citită,

iar norii ne spun o poveste.

3. Triste, muncite alfabete,

îşiruind istorii vaste.

Chiar mâna mea ascunde-n sine

Uitata scriere a unui imn.

4. Stau singur şi în gânduri, Doamne,

iar gândurile litere îmi sunt.

Încerc să recompun o frază

Dar timpul meu preschimbă scrisul.

5. O, de-aş putea să te citesc,

O, de-aş putea să desluşesc

aceste stranii alfabete…”

(N. Stănescu: Lecţia de citire din volumul Măreţia frigului)

Sursa: revista La Drum

Anunțuri

Un răspuns to “Arhivele transcendente”

  1. Anonim said

    De ce oare ni se pare ciudat sa stim lucruri fara sa le fi invatat ? Devreme ce fluturii monarh au scris in genele lor drumul pe care il vor face, cu ce-am fi noi mai diferiti decat ei? Suntem compusi din aceeasi geometrie 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: