Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Archive for the ‘Istorie necenzurată’ Category

Timpul

Posted by Radu Albota pe 18/12/2012

Time travel“A cincea forta”

In cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit in 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilitatii calatoriilor in timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forte ale Universului (forta gravitationala, forta electromagnetica, forta nucleara tare si forta nucleara slaba), Einstein a dedus ca lipseste totusi ceva. Daca studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forte, Universul devenea static, lipsit de viata si de “neprevazut”, ceva asemanator unui mecanism determinabil in mod exact. Astfel, el a intuit ca lipseste “a cincea forta”, care ar trebui sa le uneasca pe toate.

Aceasta teorie a unificarii a stat la baza cercetarilor sale ulterioare. Einstein a descoperit ca timpul nu este altceva decat o succesiune de evenimente care cauta o ordonare succesiva de cauze si efecte. Aceasta ordine reprezentata de timp este de fapt doar o tendinta de a da un sens “dezordinii” in care fenomenele din Univers coexista. In 1935 a gasit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului sa-si continue studiile la o scara mai larga. Cercetarile sale asupra atomului tinteau de fapt si ele descoperirea acestei forte. Adevarata manifestare a celei de-a cincea forte nu tinea de natura unei forte fizice, ea fiind o forta superioara celorlalte forte, ceva ce le unifica si le dadea o coerenta.

 

Einstein si experimentul Philadelphia

Datorita cercetarilor sale, Einstein a avut un rol esential in celebrul “Experiment Philadelphia”. Este vorba de binecunoscuta experienta in care o nava a marinei S.U.A. (distrugatorul USS-Eldrige) a disparut pur si simplu din fata sefilor armatei, pentru ca sa reapara dupa o perioada de timp. Acest experiment desfasurat in portul din Philadelphia in 1943, a fost tinut secret aproape 40 de ani, in unele cercuri negandu-se vehement existenta acestui experiment.

Marinarii care au supravietuit experimentului relatau faptul ca ei au fost anuntati doar ca se faceau teste pentru “invizibilitate”, pentru ca radarele germane sa nu poata depista navele aliate. Intr-adevar, la inceperea experimentului nava a fost cuprinsa de o ceata densa alb-verziue care a devenit rapid laptoasa, chiar materiala. In scurt timp, atat pe ecranele radar, cat si in port, nava a disparut din campul vizual; in apa se vedea doar forma de contur a navei. Mica nava de coasta USS Cyclops care monitoriza experienta a inconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, insa, dupa cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parca se loveau de un zid de netrecut. Dupa aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate aratand imagini de cosmar: oameni cazuti, unii carbonizati, altii pur si simplu disparand fara urma! Experimentul a fost rapid ascuns si musamalizat, si s-au facut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut sa dezvaluie acest incident.

Dupa 40 de ani de tacere, ziaristii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane si au gasit aici relatari extraordinare! Pentru prima oara publicul avea sa cunoasca relatarea concreta si reala a unei calatorii in spatiu si timp, deoarece s-a presupus ca nava nu a calatorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe nava au constatat ca ajunsesera in portul orasului New York, revenind apoi in portul de unde plecasera), ci si aproximativ 40 de ani in viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea invingerii timpului!

Efecte secundare necontrolate

Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic disparitii si aparitii ale acestora; practic dupa numai doua zile ei parca erau inconjurati de o ceata alba. In unele cazuri ei dispareau pur si simplu de la masa sau din fata prietenilor. Intr-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participantii la experiment si-a luat haina si caciula si, ca si cum totul ar fi fost normal, a iesit pur si simplu prin perete si a disparut fara urma, pentru totdeauna! Aceleasi peripetii sau relatat si despre nava experiment. Disparea pur si simplu din port si aparea dupa doua zile in acelasi loc. In alte cazuri, in plina misiune pe mare, nava disparea si aparea (ca un caine dresat care se intoarce mereu la locul lui) in portul unde se facuse experienta. Dupa lungi framantari si incredibile aventuri, guvernul a hotarat ca nava sa fie dezmembrata, legand straniile fenomene de aparitii si disparitii de o anumita impregnare pe care ar fi capatat-o aceasta in timpul experientei, insa uimitor, in acel moment USS Eldrige a disparut din port fara sa se mai intoarca vreodata, ca si cand ea ar fi considerat ca nu este demna sa-si gaseasca astfel sfarsitul.

 

Similitudine cu furtunile magnetice

Toata aceasta “joaca” a timpului a durat aproape doi ani, dupa care nu s-a mai relatat nimic. Multi contesta inca aceste informatii, dar putem semnala deosebitele asemanari intre fenomenele descrise pe nava cu multe observatii facute in decursul timpului in apropierea unor furtuni magnetice, in Marea Diavolului (in apropierea Japoniei) sau in Triunghiul Bermudelor, observatii facute la cei doi poli terestri si in alte asemenea zone care prezinta anomalii magnetice.

 

Tesla si Edison, implicati in acest experiment?

Pe de alta parte, se stie faptul ca aparatele care au realizat “experimentul Philadelphia” au fost construite dupa inventiile lui Nikola Testa, imbunatatite si de Edison. Tesla a brevetat un aparat “rezonator” care era capabil sa urce tensiunea unui camp electromagnetic pana la milioane de volti si la frecvente incredibile. Observatii facute de martori credibili (ofiteri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arata existenta unei constructii ciudate la bordul vasului, care semana cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul ca o bobina uriasa sub forma ovoidala se afla intr-o constructie asemanatoare cu o piramida. Un mecanism rotitor producea un camp magnetic stabil. Aceste doua campuri magnetice generau, dupa cum sustin multi savanti care au preluat ideea, o distorsiune de camp suficienta pentru a produce un salt in timp. Aceasta idee este confirmata chiar de calculele lui Einstein despre “marea unificare a fortelor”.

Dupa insemnarile descoperite recent in arhive, “Proiectul Philadelphia” ar fi fost reluat, la sfarsitul anilor patruzeci, de catre dr. Von Neumann si apoi incheiat cu succes in anul 1983, prin proiectul Montauk. In acel an – se spune – oamenii de stiinta si tehnicienii au reusit sa stabileasca o legatura temporara directa cu anul 1943, sa faca o “spartura” in zidul spatio-temporar. Pe acolo, prin aceasta spartura, unul dintre supravietuitori se spune ca ar fi ajuns pana la nava “Eldrige” a anului 1943 si, dupa anumite corecturi in comportamentul masinilor, ar fi facut-o sa reapara in timpul ei de atunci, curand dupa disparitie. Cu alte cuvinte: navei Eldrige i s-ar fi dat ajutor din viitor, pentru a putea reveni in 1943 deoarece s-a stiut de pana din compartimentul generatoarelor. Daca nu ar fi existat actiunea de ajutorare din 1983 sau daca aceasta nu ar fi avut rezultatul dorit, atunci nava ar fi ramas in vecii vacilor “blocata intre dimensiuni” in hiperspatiu, in pragul eternitatii sau poate in “viitor”, in anul 1983, nu se stie exact… Strapungerea spre anul 1943 pare a fi reusit, printre altele, cu un tip de antena “piramidala”, numita “delta t” (t, de la timp). O persoana deosebit de dotata mediumic, aflata acolo, s-ar fi concentrat asupra situatiei de la bordul navei “USS Eldrige”, realizand astfel rezonanta cu acel timp. Se pare ca la realizarea contactului cu trecutul s-a folosit o componenta “non-hertziana”, o gama de frecvente de dincolo de spectrul cunoscut al undelor electromagnetice.

 

Componenta imprevizibilului in saltul in hiperspatiu

Timp de doi ani de la acest incident , Einstein a refuzat sa comunice guvernului despre “marea Unificare”, ca si cum ar fi renuntat la cercetari. Multi generali ai armatei considerau inca “Experimentul Philadelphia” ca fiind un esec, insa Einstein descoperise o idee geniala. El a inteles ca o distorsiune temporala are nevoie de o componenta a imprevizibilului pentru a deveni poarta temporara. (Aceasta inseamna, in exemplul dat, ca, desi ne-am propus ceva precis pentru a doua zi, este inca imprevizibil drumul nostru exact). Acest imprevizibil era insasi natura celei “de-a cincea forte”, adica ea nu actiona pe o scara de marime (cum este gravitatia – care actioneaza numai asupra materiei, electromagnetismul numai asupra elementelor electromagnetice etc.); aceasta “a cincea forta” facea parte din toate, insa, in acelasi timp le compunea pe toate.

 

Reusita experimentului

Einstein era in acelasi timp reticent, nu vroia deloc sa coopereze, cu toate ca diferite rapoarte evidentiau faptul ca el nu renuntase la ideea unificarii fortelor. Motivul acestui refuz categoric de a coopera era evident: Einstein vazuse unde au dus cercetarile sale intreprinse in domeniul atomului – bombele atomice lansate asupra oraselor nipone Hiroshima si Nagasaki secerasera sute de mii de vieti omenesti total lipsite de aparare. El vedea zi de zi cu ingrijorare faptul ca amenintarea razboiului rece se putea transforma intr-un razboi nuclear. Rusia sovietica era in posesia unei arme nucleare; amenintarea era grea. In aceste situatii era constient ca nu era permisa o a doua greseala. Rapoartele despre cercetari devenisera atat de importante incat insusi presedintele Roosevelt intreba zilnic despre stadiul in care se afla (dupa cum relateaza protocoalele oficiale ale anilor 1950). Amenintarea sovietica era prea puternica, astfel ca armata S.U.A., precum si guvernul, cautau sa aiba un atu in eventuala conflagratie mondiala. Aceasta tensiune era mentinuta de Einstein care refuza cooperarea, insa un incident a schimbat situatia. La 18 decembrie 1954, Einstein a iesit din laboratorul sau personal fiind transfigurat din pricina emotiei. Printre primii cu care s-a intalnit era si Abraham Flexner, caruia i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: “Abraham, am reusit! Am trimis un cobai in viitor. A ramas cinci minute acolo si apoi s-a intors. Este inca in viata.”

 

Retragerea si distrugerea oricaror urme

Flexner a comunicat imediat acest lucru presedintelui, insa entuziasmul sau nu a durat mult. Einstein nu vroia sa divulge formula, indiferent cate presiuni s-ar fi facut asupra lui. Motivarea era bine cunoscuta: “Hiroshima ii apasa umerii, nu vroia sa poarte constiinta unei alte greseli”. Din acel moment Einstein a devenit de nerecunoscut, imbatranise brusc, era tot timpul retras, nu comunica si refuza sa mai lucreze chiar si in laborator. S-a indepartat de toti prietenii si refuza orice comunicare. Asupra lui s-au orientat cele mai intense si incredibile presiuni, atat fizice, cat si psihice. Un adevarat razboi parapsihologic a fost declansat ca urmare a acestui refuz. Einstein banuia probabil ce va urma pentru ca, spre marea uimire a armatei, a distrus orice posibilitate de reconstruire a ideilor referitoare la ultimele formule ale unificarii fortelor. Pe 16 aprilie 1955, Einstein a fost internat la spitalul din Princeton cu o grava hemoragie interna. Medicii i-au propus o interventie chirurgicala de urgenta, insa el a refuzat aceasta idee. Se pare ca si-a petrecut ultimele zile in compania fiului sau, vorbindu-i despre “marea unificare”.

 

Testamentul lui Einstein

La 18 aprilie 1955, a murit asistat doar de o sora medicala, insa dupa aceea a fost incercata o ultima solutie de aflare a formulei cautate. Astfel, dr. patolog Thomas Harvey i-a facut “autopsia”, desi era clara cauza mortii. El a argumentat prin faptul ca toti germanii sunt supusi autopsiei dupa moarte, iar extragerea creierului facea parte din metoda germana. Astfel s-a facut o operatie asupra cortexului cerebral al lui Einstein pentru ajungerea la celulele cenusii ale ariilor asociative, in tentativa de a izola impresiunea memorizata a formulei. Aceasta operatiune s-a desfasurat in mod secret si a durat aproape cinci ore. La terminarea operatiei a fost anuntat decesul oficial al marelui fizician, insa nu s-a obtinut formula dorita.

Un al doilea comando s-a facut de catre dr. Henry Ambrans, medicul personal al lui Einstein (1939-1941), care i-a extirpat ochii in ideea ca poate in ultimele momente ale vietii “vizionase” pentru ultima oara formula (stiut fiind faptul ca pe retina se pastreaza, intr-un anume fel de impregnare ce poate fi ulterior reconstruita, ultima imagine vazuta sau chiar numai imaginata de cel decedat). Dar si aceasta incercare a avut un esec total. Cateva zile mai tarziu se cerea permisiunea familiei pentru studierea in continuare a creierului lui Einstein, permisiune acordata, insa nu se stie daca s-a ajuns la vreun rezultat ulterior. Se pare ca studierea creierului a continuat inca mult timp dupa aceea.

 

Dezvaluirea formulei

Bineinteles, oficialitatile armatei SUA nu au renuntat la ideea de a descoperi aceasta magica formula. S-au investigat toate aparatele din laboratorul lui Einstein, s-au rasfoit toate jurnalele, corespondenta si… stupoare, au descoperit ca Einstein a scris in testamentul sau datele necesare despre aceasta forta si implicatiile nefaste asupra umanitatii, daca descoperirea va fi folosita in scopuri malefice. Testamentul lui Einstein si-a gasit odihna in biblioteca secreta a Vaticanului unde, pazita cu strasnicie, aceasta geniala descoperire se afla la loc de frunte, pe langa alte documente importante. Se cunoaste doar faptul ca aceasta forta va fi folosita de catre omenire atunci cand va trece peste un prag hotarator in evolutia ei. Se pare ca ar fi precizat pana si momentul acestui prag, la 75 de ani de la moartea sa… adica anul 2030 (!), data la care se presupune ca omenirea va iesi din cea mai mare criza care a lovit vreodata aceasta civilizatie.

 

Codul lui Einstein

Aceasta formula de baza care lipseste este denumita in cercetarile ulterioare legate de relativitatea timpului si unificarea fortelor ca fiind “codul lui Einstein”. Cercetari semnificative s-au facut de catre ilustri matematicieni ai timpului pentru a “sparge” acest cod, insa fara reusita.

Reluarea experimentului

Intre timp, cealalta echipa care se ocupa cu cercetarile asupra fortei a cincea si-a dublat eforturile. In anii ’60 exista chiar ideea ca erau foarte aproape de a reusi spargerea acestui cod. Cercetari facute in laboratoarele americane de la Polul Sud au relatat despre experiente care demonstrau efectele acestei forte si eventuala folosire. Cu toate ca datele sunt foarte putine si insuficiente, se pare ca s-a efectuat un al doilea experiment, copie a “Experimentului Philadelphia”, dar acum s-a folosit un submarin atomic. Dupa experiment, submarinul a disparut fara urma, nu s-a mai intors niciodata, nu s-a mai semnalat niciodata aparitia lui. Se pare ca daca s-ar fi scufundat, macar urmele de radiatii ar fi aratat prezenta lui, insa nu exista nici un indiciu in aceasta privinta.

 

“Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete”

In DEX, timpul este definit ca forma fundamentala de existenta a materiei in continua dezvoltare, exprimand succesiunea si simultaneitatea proceselor realitatii obiective sau ca durata, perioada, masurata in ore, zile etc., care corespunde desfasurarii unei actiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval rastimp, ragaz. Dar timpul este desigur un subiect mult mai complex decat poate sugera o scurta definitie. Oamenii de stiinta si filozofii s-au luptat sa desluseasca problema timpului in diferite moduri. Pentru unii este o iluzie; pentru altii este un proces liniar masurat de ceasuri, ce nu sunt altceva decat dispozitive dinamice sau matematice convenabile folosite de stiinta; totusi altii considera timpul ca fiind multi-dimensional. Fizicieni precum Minkovski si Dirac au studiat conceptul de “univers bloc” in care “timpul” este doar una din dimensiunile unui univers static cu patru dimensiuni, prin care constiinta noastra individuala se misca. Descoperirile fizicii cuantice, ale fizicii nucleare si ale relativitatii au determinat oamenii de stiinta sa conceapa universuri chiar mai stranii, in care timpul poate curge cu viteze diferite in locuri diferite si poate chiar, pentru anumite particule atomice cum ar fi tahionii, sa-si inverseze sensul de curgere. Cat de “consistent” este momentul prezent – o secunda, o milisecunda, o nanosecunda? Avem instrumente care pot in prezent masura trecerea timpului pana la o picosecunda, care este ca durata raportata la o secunda, cat o secunda comparata cu 30 de ani! Daca am continua sa supunem timpul la astfel de disecari teoretice vom fi desigur in pericolul de a reduce realitatea la nimic. De fapt exista motive temeinice pentru a crede ca, intr-un mod ciudat, atat trecutul, cat si viitorul au un anume fel de realitate; diferenta intre ele si prezent ar fi aceea ca prezentul este ceea ce percepem si traim acum, pe cand atat trecutul, cat si viitorul sunt de obicei nepercepute. Dar exista multe cazuri autentice de oameni care au premonitii (intrezariri ale viitorului) sau retromonitii (revelatii precise ale trecutului).

 

~ Material cules de pe Internet ~

Anunțuri

Posted in Istorie necenzurată, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Cum se sărbătorea Paştele la Curţile domnitorilor români

Posted by Radu Albota pe 23/04/2012

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.

În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui eveniment. În biserică se cântaPolieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.

„Joia pocăinţei”

În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta utrenia, adică slujba de seară. Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi toţi boierii Curţii. Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei şi de preoţii Curţii; şi după ce maslul lua sfârşit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoţilor câte un galben. Fiecare boier mergea apoi în faţa voievodului să-şi ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.

În Joia Mare domnitorul mergea din nou la biserica Curţii, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina şi îşi cerea şi el iertare de la toţi cei aflaţi înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtăşit cu sfintele daruri. După domnitor urmau feciorii săi şi apoi toţi boierii în funcţie de rang. Paul de Alep numea Joia Mare „joia pocăinţei”, deoarece aşa era socotită în ritualul bisericii bizantine şi slave ortodoxe. Dacă del Chiro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că joia era ziua împărtăşaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alţii sâmbătă ori duminică.

Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti

După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.

Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai strict decât în oricare altă ţară europeană din apus. El se desfăşura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârşea era mitropolitul ţării, după rânduiala bisericii. Mitropolitul începea prin a-şi alege preoţii care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de şorţ, un burete şi un prosop. În apropiere se aşeza un vas din argint, dar şi ibrice de argint, ori din alt metal.

Unul dintre preoţi sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în aşa fel încât toate acţiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ştergea cu prosopul. La final, mitropolitul se îmbrăca în veşmintele arhiereşti pe care le scosese înainte de a începe ritualul şi făcea o serie de mătănii în faţa vasului cu apă, în care îşi înmuia degetele şi făcea cruce. Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care îşi făcea şi el cruce, atingând apa din vas. După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ţinuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei şi un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).

Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii

În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor. Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir. Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.

Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână. Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir. Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.

Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se ascultavecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului. O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului. Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.

Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală 

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.

La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.

În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat. După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.

În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

Noaptea de Înviere la Curtea domnească

Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.

În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.

După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă. Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.

Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână. În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.

La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui. Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.

Iertarea osândiţilor

Francezul De la Croix, fost secretar al ambasadei franceze de la Ţarigrad în timpul domniei regelui Ludovic al IV-lea, a păstrat în cartea sa La Turquie cretienne sous la puissante protection de Luis le Grand, tipărită la Paris în 1695, descrierea unui Paşte la Curtea Domnească din Bucureşti.

Astfel, după desfăşurarea slujbei religioase urma ospăţul. Erau întinse trei mese; una, cea mai mică, era destinată domnitorului şi era pusă pe o ridicătură, sub un baldachin. De o parte şi de alta erau celelalte două mese, foarte întinse, pentru boieri şi pentru cler. Boierii luau loc la masa din stânga domnitorului, iar clerul în frunte cu mitropolitul, în dreapta domnului. După ce mitropolitul binecuvânta bucatele, toată lumea începea să mănânce. Domnitorul, cu capul descoperit, se ridica în picioare, închinând un pahar cu vin pentru Doamna. În timpul mesei el avea obiceiul să trimită farfurii cu mâncăruri alese celor la care ţinea. La sfârşitul mesei boierii se duceau, doi câte doi, în faţa mai marelui lor şi, în genunchi, cu capetele descoperite, închinau în sănătatea lui.După ce masa lua sfârşit domnitorul dădea poruncă să se aducă daruri boierilor săi, precum şi celorlalţi oaspeţi.

Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.

Mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Brâncoveanu

Interesante relatări despre marea sărbătoare a Paştelui a făcut şi Anton Maria del Chiaro, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români. Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină. Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu. Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.

La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus. Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească, franţuzească şi italienească.

Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor. Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.

Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni). În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.

În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă. În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.

Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte

Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.

A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui. Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.

A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua). Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor. Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte. Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.

Paştele oamenilor obişnuiţi

Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică. Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.

În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie. La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa. Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu,Istoria fondării oraşului Bucureşti). Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti). În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji. Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.

Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă. Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite”

Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit… În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.

În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti. Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Un Stonehenge american

Posted by Radu Albota pe 22/01/2012

Ghidul de piatra din Georgia este un monument enigmatic din granit situat in regiunea Elbert, Georgia. De asemenea cunoscut sub numele de American Stonehenge, sculptura este de aproape 6 m inaltime si alcatuita din 6 placi de granit, cantarind in total aproximativ 109 tone (240 000 pounds). Detaliul cel mai uimitor al monumentului insa nu este dimensiunea sa, ci mesajele gravate in el: Zece reguli pentru o „Epoca a Ratiunii”. Aceste reguli ating subiecte care sunt asociate cu „Noua Ordine Mondiala”, inclusiv pentru depopulare masiva, un guvern mondial unic, introducerea unui nou tip de spiritualitate, etc.

Autorii acestor reguli au cerut sa ramana anonimi in totalitate si, pana in prezent, anonimatul lor a fost pastrat in mod corespunzator. Cu toate acestea grupul misterios a lasat un text care sa explice motivele din spatele acestor reguli, un text care nu a mai fost discutat pana acum online. Cu aceste noi informatii, scopurile din spatele acestui ghid de piatra devin foarte clare, lasand putin loc pentru ipoteze. Ghidul de piatra descrie o lume „ideala” la fel cu cea imaginata si de societatile secrete oculte. Monumentul este prin urmare o dovada a unei legaturi existente intre societatile secrete, elita mondiala si presiunea pentru o Noua Ordine Mondiala.

Monumentul

Stand linistit in tinutul Elberton, Ghidul de piatra va creste probabil in relevanta in urmatorii ani. Facut din granit albastru in piramida, Ghidul de piatra din Georgia este menit sa reziste testului timpului si sa comunice cunostinte pe mai multe nivele: filosofice, politice, astronomice, etc. Este compus din patru blocuri de piatra mari, care contin zece reguli de viata in opt limbi: engleza, spaniola,swahili, hindusa, ebraica, araba, chineza si rusa. Pe partea de sus a structurii este inscriptionat un mesaj mai scurt in patru limbi antice: babiloniana, greaca clasica, sanscrita, si in hieroglife egiptene. Este important sa observati ca aceste patru limbi antice sunt de o mare importanta in invataturile scolilor mister oculte precum este Francmasoneria si Rosicrucienii.

Cele patru pietre mari

Sunt aranjate intr-o configuratie de „roata cu zbaturi” care sunt orientate spre a capta migratia soarelui pe tot parcursul anului si de asemenea, arata pozitiile extreme de rasarit si apus ale soarelui in ciclul sau de 18,6 ani. Piatra din centru are doua caracteristici speciale: prima, Steaua Polara este intotdeauna vizibila printr-un orificiu special forat de la Sud spre partea de Nord a pietrei din centru; a doua, alta deschizatura se aliniaza cu pozitiile de rasarit ale soarelui la momentul solstitiilor de vara si de iarna si la echinoctiu.

La baza Ghidului de piatra se afla o tableta explicativa pe care sunt listate unele detalii ale structurii. Mentioneaza de asemenea si o capsula a timpului ingropata sub ea. Continutul acestei capsule a timpului (daca exista) este un total mister.

Tableta explica unele caracteristici ale monumentului si autorii acestuia. Data de deschidere a capsulei timpului a fost lasat necompletata.

Caracteristicile astronomice sunt de o mare importanta in proiectarea Ghidului de piatra. Intr-o relativ „noua” natiune cum ar fi Statele Unite, monumentele care sunt aliniate cu corpuri ceresti sunt adeseori opere ale societatilor secrete, cum ar fi Francmasonii.

Luand din invataturile lor de la Şcoala Misterelor despre Egiptul Antic, Grecia sau Celtii Druizi, ei sunt cunoscuti pentru incorporarea in monumente a catorva din

„cunostintele” lor „sacre”.

 

„Cele 10 Porunci”

Cele zece ghiduri pentru o noua Epoca a Ratiunii sunt urmatoarele:

1.Mentineti umanitatea sub 500 000 000, intr-un echilibru perpetuu cu natura.
2.Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind conformitatea si diversitatea
3.Uniti umanitatea printr-o limba noua.
4.Conduceti pasiunea –credinta –traditia -si toate lucrurile cu judecata temperata
5.Protejati oamenii si natiunile cu legi cinstite si tribunale corecte
6.Lasati toate natiunile sa guverneze internul, rezolvandu-si disputele externe intr-un tribunal mondial.
7.Evitati legile marunte si oficialii nefolositori
8.Echilibrati drepturile personale cu indatoririle sociale
9.Pretuiti adevarul – frumusetea – dragostea – cautand armonia cu infinitul
10.Nu fiti un cancer pe pamant – Lasati loc naturii – Lasati loc naturii.

Dupa cum puteti vedea, ghidurile fac apel la o reducere drastica a populatiei lumii, adoptarea unei noi limbi mondiale, crearea unui tribunal mondial si fac o vaga aluzie la eugenie. Cu alte cuvinte, un model pentru o Noua Ordine Mondiala.

Depopulare, Maternitate Planificata si Eugenii
Prima „porunca” este de-a dreptul socanta, pentru ca in esenta stipuleaza ca 12 din 13 persoane de pe Pamant nu ar trebui sa existe; practic asta ar insemna ca toata lumea de pe pamant sa dispara in afara de o jumatate din India. Daca populatia lumii de astazi este de 6,7 miliarde, inseamna ca este un surplus de 92.54 %. Sa ia astfel de cifre in considerare este inspaimantator. Dar apoi, cati oameni au supravietuit in filmul 2012? Nu multi. Cine au fost ei? Cei mai bogati oameni ai pamantului. Este asta programare predictiva?

Ultima regula din Ghidul de piatra, „Nu fi un cancer pe pamant – lasati loc naturii – lasati loc naturii” este deosebit de ingrijorator deoarece compara viata umana cu un cancer pe pamant. In aceasta conditie a mintii este usor a rationaliza disparitia a aproape intregii populatii a lumii.

Depopularea masiva este un obiectiv recunoscut de elita mondiala si multi oameni importanti au declarat-o intr-un mod deschis.

In 1988, Printul Philip al Marii Britanii isi exprima dorinta ca, daca ar fi sa se reincarneze si-ar dori sa fie un „virus mortal” care sa reduce populatia lumii. Mai recent, Bill Gates a declarat: „Lumea de azi are 6.8 miliarde de oameni … cu tendinta de crestere la 9 miliarde. Acum, daca facem o treaba buna cu vaccinurile noi de intretinere a sanatatii si a reproducerii, am putea reduce populatia lumii, probabil, cu 10 sau 15 la suta.”

Impreuna cu donatiile deductibile fiscal de sume enorme de bani pentru a ajuta la cauza depopularii, „intalniri secrete” ale elitei mondiale au avut pentru a se dicuta urmatoarele aspecte:

„Unii din cei mai mari miliardari ai Americii s-au intalnit in secret pentru a discuta modul in care averea lor ar putea fi folosita pentru a incetini cresterea populatiei lumii si a accelera imbunatatiri in sanatate si educatie.
Filantropii care au participat la un summit convocat la initiativa lui Bill Gates, co-fondatorul Microsoft, au discutat sa-si uneasca fortele pentru a depasi obstacolele politice si religioase la schimbare.

Descris ca The Good Club (Clubul bun) de catre unul dintre membrii, acesta include pe David Rockefeller Jr, „patriarhul” celei mai bogate dinastii din America, Warren Buffett si George Soros, finantatorii, Michael Bloomberg, primarul New York-ului, si mogulii media Ted Turner si Oprah Winfrey”.
The Sunday Times, 24 May 2009

A doua regula “Ghidati reproductia cu intelepciune – imbunatatind diversitatea si conformitatea” practic solicita pentru inferenta celor ce fac legea in gestionarea unitatii familiale. Daca citim printre randuri, se solicita crearea de legi care sa structureze numarul de copii pe familie. Mai mult, „imbunatatirea diversitatii si conformitatii” pot fi obtinute prin „reproducerea selectiva” sau sterilizarea membrilor nedoriti ai societatii. Aceasta obisnuia sa se numeasca „eugenie”, pana cand a devenit politic incorecta din cauza nazistilor.

Un Guvern Mondial
“Unii chiar cred ca facem parte dintr-o conspiratie secreta care lucreaza impotriva intereselor Americii, caracterizandu-ma pe mine si familia mea ca fiind „internationalisti” care conspira cu altii din lume la crearea unei structuri politice si economice unice globale – o noua lume, daca vreti. Daca aceasta este acuzatia, pledez vinovat, si sunt mandru de asta”.
– David Rockefeller, „Memoirs of David Rockefeller” p.405

Majoritatea celorlalte reguli ale Ghidului de piatra practic fac apel la crearea unui guvern mondial, condus de „cativa luminati”, care sa reglementeze toate aspectele vietii umane, inclusiv credinta, indatoririle sociale, economie, etc. Aceasta idee este departe de a fi noua, fiind intretinuta de secole, de catre Scolile Misterelor.

Manly P. Hall scria in 1917: „Cand multimea guverneaza, omul este condus de ignoranta; cand biserica guverneaza, e condus de superstitie; si cand statul guverneaza, el este condus de frica. Inainte ca oamenii sa traiasca in armonie si intelegere, ignoranta trebuie transformata in intelpciune, superstitia intr-o credinta iluminata, si frica in dragoste. Cu toate afirmatiile contrare, Masoneria este o religie care cauta sa-l uneasca pe om cu Dumnezeu prin inaltarea initiatilor ei la acel nivel de constiinta la care ei pot privi cu o viziune clara lucrarile Marelui Arhitect al Universului. Din generatie in generatie viziunea unei perfecte civilizatii este conservata ca si ideal pentru omenire. In mijlocul acelei civilizatii va sta o universitate mare unde ambele stiinte sacre si seculare privind misterele vietii vor fi predate in mod deschis tuturor celor care isi vor asuma viata filosofica. Aici Crezul si dogma nu-si vor avea locul; superficialitatea va fi inlaturata si numai esentialul va fi pastrat. Lumea va fi condusa de catre cele mai iluminate minti, si fiecare va ocupa pozitia pentru care va fi in cel mai admirabil mod, potrivit.”

– Manly P. Hall, The Secret Teachings of All Ages

In „Destinul Secret al Americii” (The Secret Destiny of America), Hall explica visul vechi pentru un guvern mondial, cum a fost prezentat si de Societatile Secrete.

Explicatii direct de la Autorii Anonimi
De la ridicarea monumentului in 22 Martie 1980, numerosi autori si cercetatori au incercat sa interpreteze argumentele din spatele acestor zece ghiduri. Erau ele oare compuse dintr-un plan pentru o Noua Ordine Mondiala? Ori sunt doar simple reguli de pus in aplicare in cazul unei catastrofe majore? Calea cea mai buna pentru a obtine un raspuns precis ar fi sa-i intrebam pe insisi autorii regulilor. Dar, de vreme ce acestia au ales sa ramana anonimi, este imposibil sa facem acest lucru. Insa ei au lasat totusi afirmatii cu totul importante, care au fost trecute cu vederea de aproape toti cercetatorii Ghidului de piatra.

Acest text uimitor, care descrie in detaliu motivele lor, poate fi gasit doar in ghidul-manual al Ghidului de piatra din Georgia, un pamflet produs de compania de granit, care a ridicat monumentul. Chiar de la inceput, este evident ca autorii monumentului solicita crearea unei Noi Ordini Mondiale. Aceasta nu este o „teorie a conspiratiei” sau ipoteze. Este scris in termeni clari si fara echivoc. Deci, iata explicatia celor 10 reguli ale Ghidului de piatra, direct din penita autorilor secreti .

Este foarte probabil ca omenirea sa posede acum cunostintele necesare pentru a stabili un guvern mondial eficient. Intr-un fel, aceasta cunoastere trebuie insamantata pe scara larga in constiinta intregii omeniri. Foarte curand inimile familiei noastre umane trebuie atinse si incalzite ca sa intampinam o regula globala a ratiunii.

Constiinta de grup a rasei noastre este oarba, perversa, si distrasa usor de fleacuri cand ar trebui sa se concentreze asupra fundamentelor. Intram intr-o era critica. Presiunile populatiei vor crea in curand crize politice si economice in intreaga lume. Acestea vor face mai dificila si in acelasi timp mai necesara infiintarea unei

societati rationale globale.

„Un prim pas ar fi de a convinge o lume care se indoieste ca o astfel de societate este acum posibila. Sa avem in vedere recursuri solide ratiunilor colective a umanitatii. Sa atragem atentia asupra problemele de baza. Sa stabilim prioritati adecvate. Noi trebuie sa ne ordonam casa noastra aici pe pamant inainte de a ajunge la stele”.

„Ratiunea umana se trezeste acum la puterea sa. Este cel mai puternic mijloc declansat in desfasurarea vietii pe planeta noastra. Trebuie sa ne facem umanitatea constienta ca acceptarea compasiunii, judecata luminata, ne va lasa sa controlam destinul nostru in limitele inerente a naturii noastre”.

„Este dificil sa sadesti intelepciune in minti umane inchise. Inertiile culturale nu sunt usor de depasit. Derularea evenimentelor mondiale si tristul record al rasei noastre dramatizeaza deficientele mijloacelor traditionale in guvernarea afacerilor umane. Crizele care se apropie pot determina omenirea sa fie dispusa sa accepte un nou sistem de legi mondiale care va solicita responsibilitatea natiunilor individuale in reglementarea afacerilor interne, si care le va ajuta in gestionarea pasnica a frictiunilor internationale”.

„Cu un astfel de sistem am putea elimina razboiul, am putea oferi fiecarei persoane o oportunitate de a-si gasi o viata cu rost si implinire”.

„Exista alternative la Armageddon. Ele sunt realizabile. Dar ele nu se vor intampla fara eforturi coordonate de milioane de oameni dedicati, din toate neamurile pamantului”.

„Noi, sponsorii Ghidului de piatra din Georgia, suntem un grup mic de americani care doresc sa centralizeze atentia asupra problemelor prezente ale umanitatii. Avem un mesaj simplu si pentru alte fiinte umane, acum si in viitor. Noi credem ca acesta contine adevaruri evidente, si nu ne-am propus vreo prejudecata fata de un anumit crez sau filosofie. Cu toate acestea mesajul nostru este in unele domenii controversat.Am ales sa ramanem anonimi pentru a evita dezbateri si dispute care ar putea arunca in confuzie sensul nostru si, care ar putea intarzia o revizuire considerabila a gandurilor noastre. Noi credem ca principiile noastre sunt solide. Ele trebuie sa ramana pe baza propriilor merite”.

„Stonehenge si alte vestigii antice ale gandirii umane au starnit curiozitatea noastra insa nu transmit nici un mesaj pentru indrumarea noastra. Pentru a exprima ideile noastre de-a lungul timpului si altor fiinte umane, am ridicat un monument – un grup de pietre cioplite. Aceste pietre tacute vor afisa ideile noastre acum si atunci cand nu vom mai fi. Speram ca acestea vor castiga o acceptare crescanda, si ca prin persistenta lor tacuta vor grabi intr-un grad mic sosirea epocii ratiunii.

(…)

„Credem ca fiecare fiinta umana are un scop. Fiecare dintre noi este un mica dar semnificativa parte din infinit. Alinierile ceresti ale pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi drepti cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul nostru. Trebuie sa traim in armonie cu infinitul.

„Cele patru pietre mari centrale din grup sunt inscriptionate cu zece principii, fiecare piatra afisand acelasi text in doua limbi. Mesajul din versiunea in limba engleza are in total mai putin de o suta de cuvinte. Limbile au fost selectate pentru semnificatia lor istorica si pentru impactul lor asupra oamenilor care traiesc acum. Deoarece exista trei mii de limbi vorbite in lume, nu toate au putut fi alese.

„Noi prevedem o faza ulterioara in dezvoltarea Ghidului de piatra din Georgia. Se spera ca alte pietre vor fi ridicate in cercuri exterioare pentru a marca migratiile soarelui si, poate, alte anumite fenomene ceresti. Aceste pietre vor purta cuvintele noastre in limbile altor persoane care impartasesc convingerile noastre si vor ridica pietre similare la granitele internationale, in limbile vecinilor prietenosi. Ele ar servi ca memento-uri a greutatilor pe care omenirea trebuie sa le intampine impreuna, si ar incuraja eforturi reciproce in tratarea lor cu ratiune si dreptate”.

„Nu profesam vreo inspiratie divina dincolo de ceea ce poate fi gasit in toate mintile umane. Gandurile noastre reflecta analizele noastre asupra problemelor care confrunta omenirea in acesti zori ai erei atomice. Ele descriu in termeni generali unele masuri de baza care trebuie luate pentru a stabili pentru omenire un echilibru binevoitor si de durata cu universul”

„Fiintele umane sunt creaturi speciale. Suntem pastori ai tuturor formelor de viata pamanteasca. In aceasta lume noi jucam un rol central intr-o eterna lupta dintre bine si rau – intre fortele care construiesc si cele care ar distruge. Infinitul invaluie tot ceea ce exista, inclusiv lupta, conflictul si schimbarea, care poate reflecta tulburare in sufletul lui Dumnezeu”.

„Noi, oamenii, am fost daruiti cu o capacitate unica de a cunoaste si de a actiona – in bine sau in rau. Trebuie sa ne straduim in a face existenta noastra mai buna, nu numai pentru noi insine, ci si pentru cei care vin dupa noi. Si nu trebuie sa fim nepasatori la bunastarea celorlalte fiinte vii ale caror destine au fost plasate in mainile noastre”.

„Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale spiritului devin actori in lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau compasiune. Dar, putem fi si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci. Numai noi putem lucra constient la imbunatirea acestei lumi imperfecte. Nu este de ajuns pentru noi sa ne lasam pur si simplu purtati de vant. Lumea rationala de maine se afla mereu contra curentului”.

„In 1980, cand aceste pietre au fost ridicate, cea mai presanta problema mondiala a fost necesitatea de a controla numarul populatiei. In secolele recente tehnologiile si combustibilii abundenti au facut posibil o multiplificare a umanitatii dincolo de ceea ce este prudent pentru dezvoltarea durabila. Acum putem prevedea epuizarea iminenta a acestor surse de energie si epuizarea rezervelor mondiale de multe materii prime vitale.

„Controlul reproducerii noastre este necesar si urgent. Aceasta va necesita schimbari majore in atitudinile si obiceiurile noastre. Din pacate, inertia obiceiurilor umane poate fi extrema. Acest lucru este valabil mai ales atunci cand cei pentru care obiceiul/datina este o forta dominanta sunt neinformati de nevoia de schimbare.

„Aproape fiecare natiune este acum suprapopulata din punct de vedere al echilibrului perpetuu cu natura. Suntem ca o flota de barci de salvare supraaglomerate confruntata cu o furtuna ce se apropie. In Statele Unite ale Americii suprasolicitam serios resursele noastre pentru a mentine populatia noastra prezenta intr-o stare existenta de prosperitate. Distrugem terenurile noastre agricole si ne-am marit periculos dependenta de resurse externe de petrol, metale si alte resurse non-regenerabile. Natiuni precum Japonia, Olanda sau Haiti sunt chiar mai serios suprapopulate si, prin urmare, in pericol mai mare.

„In aceste circumstante, reproductia nu mai este o chestiune exclusiv personala. Societatea trebuie sa aiba o voce si o anume putere de directie in reglementarea acestei functii vitale. Dorintele cuplurilor umane sunt importante, dar nu supreme. Trebuie data o considerare crescanda intereselor actualei societati si bunastarii generatiilor viitoare pentru ca dezvoltam mecanisme care sa aduca control rational al nasterilor.

(…)

Nasterile iresponsabile trebuie descurajate de presiuni juridice si sociale. Cuplurile care nu pot asigura un venit decent si sprijin pentru un copil nu ar trebui sa faca copii si sa fie o povara pentru vecinii lor. Aducand copii nedoriti intr-o barca de salvare supraaglomerata este ticalosie. Este nedrept pentru acesti copii. Este daunator pentru ceilalti ocupanti si toate vietuitoarele. Societatea nu ar trebui sa incurajeze sau subventioneze un astfel de comportament.

„Cunoasteri si tehnici pentru reglementarea reproducerii umane exista acum. Liderii morali si politici din intreaga lume au responsabilitatea grava de a face aceste cunoasteri si tehnici general disponibile. Acest lucru ar putea fi realizat cu o fractiune din fondurile pe care lumea le dedica acum in scopuri militare. Pe parcurs, deturnand fondurile in acest scop ar putea face mai mult decat orice altceva sa reduca tensiunile care duc la razboi.

„O populatie a lumii diversa si prospera si in echilibru perpetuu cu resursele la nivel global va fi piatra de temelie pentru o ordine mondiala rationala. Oameni de buna vointa din toate natiunile trebuie sa lucreze pentru a stabili acest echilibru.

(…)

„Odata cu finalizarea grupului central al Ghidului de piatra din Georgia, micul nostru grup de sponsori s-a desfiintat. Lasam monumentul in pastrarea in siguranta a oamenilor din regiunea Elbert, Georgia.

„Daca cuvintele noastre inscrise sunt estompate de uzura vantului si a soarelui, sau a timpului, va cerem sa le ciopliti mai adanc. Daca pietrele vor cadea, sau daca vor fi ravasite de oameni cu putina intelegere, va cerem sa le ridicati din nou.

„Invitam toate fiintele umane din toate natiunile sa reflecte la mesajul nostru simplu. Intr-o zi, cand aceste obiective vor fi cautate de majoritatea omenirii, atunci o ordine mondiala rationala va putea fi realizata pentru toti.

Cine sunt Autorii?

Deci cine a fost acest „grup mic de Americani care cauta o Epoca a Ratiunii”? Desi identitatea lor este secreta, le-au lasat initiatilor cateva indicii, orientate spre natura oculta a grupului lor. Pentru inceput, textul de mai sus poarta inconfundabila marca a ocultismului occidental. (Alinierile ceresti a pietrelor simbolizeaza nevoia pentru umanitate de a fi dreapta cu principiile Externe care se manifesta in natura noastra proprie, si in universul din jurul nostru) si la dualitate („Noi suntem agentia majora prin care calitatile bune si rele ale spiritului devin actori in lumea noastra. Fara noi ar exista foarte putina dragoste, mila sau compasiune. Dar, putem fi si agenti ai urii, cruzimii si indiferentei reci). Cred ca numai acest text ofera suficiente dovezi pentru a concluziona ca autorii sunt fie Francmasoni, Rosicrucieni ori alta Societate Secreta ermetica. Dar exista indicii chiar si mai evidente care arata inclinatiile ezoterice ale autorilor, incepand cu R.C Christian,omul misterios care a comandat monumentul.

Dezvaluirea Ghidului de piatra din Georgia

Aceasta este povestea comandarii Ghidului de piatra spusa de ghidul manual oficial.

„Ceea ce a inceput ca o dupa-amiaza de vineri obisnuita in mijlocul verii s-a incheiat in productia si ridicarea celui mai neobisnuit monument din lume, proiectat in conditiile cele mai neobisnuite. Joe Fendley, presedintele companiei Elbert Granite Finishing, Inc dinElberton, Georgia, isi petrecea acea dupa amiaza de vineri din Iunie 1979 asa cum isi petrecea el de obicei dupa amiezele de vineri … studiind rapoartele sale saptamanale si inchizand in general magazinul pentru weekend … si atunci a inceput totul.

Un barbat imbracat frumos a intrat in biroul lui Fendley de pe strada Tate spunand ca vrea sa cumpere un monument. Pentru ca toti ceilalti din birou erau ocupati, Fendley a decis sa vorbeasca el insusi cu strainul explicand ca societatea sa nu vinde direct publicului, ci numai pe o baza en-gros.

Nedescurajat, omul de varsta mijlocie care s-a identificat doar ca dl. Robert C. Christian, a spus ca a vrut sa stie costul construirii unui monument pentru conservarea omenirii si a inceput sa-i povesteasca lui Fendley ce tip de monument isi dorea el. Cu aceasta el a subliniat dimensiunea in masuratorile metrice.

Fendly a recunoscut ca prima lui reactie fata de dl. Christian nu a fost una foarte buna, dar dupa ce l-a ascultat timp de aproximativ 20 de minute si afland dimensiunea masiva a monumentului pe care el a dorit sa il cumpere si sa-l ridice, Fendley a decis ca acest om ar trebui luat in serios”.

Numele R.C. Christian pe tableta explicativa cu o frumoasa greseala de tipar in „pseudonin”

Daca numele de R.C. Christian a fost pur si simplu un pseudonim fara sens, de ce ar fi gravat pe monument pentru posteritate? Ar putea avea numele vreo semnificatie? Ei bine, are. R.C. Christian este o clara referire la Christian Rosenkreuz al carui nume englez este Christian Rose Cross, legendarul fondator al Ordinului Rosicrucian. Unii ar putea spune ca asemanarea dintre R.C. Christian and Christian Rose Cross este rezultatul unei coincidente bizare. Dupa cum vom vedea, aceasta este insa doar una din MULTELE referiri la Rosicrucianism asociate cu monumentul. Este doar o piesa din puzzle,

dar o piesa importanta.

Rosicrucienii
Rosicrucienii sunt cunoscuti pentru publicarea a trei Manifeste, publicate la inceputul secolului al XVII-lea: Fama Fraternitatis Rosae Crucis, Confessio Fraternitatis si Chymical Wedding of Christian Rosenkreutz.

Aceste lucrari anonime, inconjurate de mister, au introdus criptic publicului larg filosofiile Rosicruciene, in timp ce anunta o mare transformare a peisajului politic si intelectual al Europei. Epoca Iluminismului a urmat la scurt timp, insotita de caderea Monarhiilor feudale. Ghidul de piatra din Georgia pare a indeplini aceleasi functii ca si manifestele Rosicruciene, prin chemarea la o transformare importanta a lumii si prin mentinerea unui climat de mister.

Epoca Ratiunii
„Aceste ghiduri de piatra sa fie spre o Epoca a Ratiunii”
Se refera „Epoca Ratiunii” la Thomas Paine, un Rosicrucian proeminent?
Exista numeroase referinte la concepul de „Epoca a Ratiunii” in cadrul Ghidului de piatra. Ar putea fi ele o referinta la lucrarea clasica al lui Thomas Paine intitulata …
Epoca Ratiunii?

Epoca Ratiunii: fiind o Investigatie a Adevarului si Teologiei Fabuloase, este un volum deistic scris in secolul XVIII de britanicul radical si americanul revolutionar Thomas Paine. Lucrarea critica religia institutionalizata si provoaca ineranta Bibliei. Doctrinele ei sprijina ratiunea in loc de revelatie, un punct de vedere care este, evident, impartasit de autorii Ghidului de piatra.

Este cunoscut faptul ca Thomas Paine a fost un lider de frunte al Fratenitatii Rosicruciene din America.

„Fraternitatea Rosicruciana a existat in America inainte de Prima Revolutie Americana. In 1774, marele Council of Three (ultima organizatie de conducere a Fraternitatii) a fost compusa din Benjamin Franklin, George Clymer si Thomas Paine.”

– The Fraternitas Rosae Crucis, soul.org

In The Secret Destiny of America, Manly P. Hall il descrie pe Thomas Paine drept un important cruciat pentru marsul spre un guvern mondial ideal.

„Despre Thomas Paine s-a spus ca el a facut mai mult pentru a castiga independenta coloniilor cu stiloul lui, decat a realizat George Washington cu sabia. Numai reorganizarea completa a guvernului, religiei si educatiei ne-ar aduce chiar azi la un stat perfectionist, prevedea Tom Paine”.

– Manly P. Hall, The Secret Destiny of America

Aceasta acoperire in val subtire a lui Thomas Paine este o alta piesa din puzzle-ul Rosicrucian, ceea ce ma face sa cred ca autorii au fost fie Francmasoni (care au inclus invataturi Rosicruciene in gradele lor) sau membrii ai fraternitatii Rosicruciene.

Mai mult, ca si cum ar face lucrurile si mai evidente, brosura Ghidului de piatra din Georgia mentioneaza ca Joe H. Fendley Senior, presedintele al Elberton Granite precum si multe alte persoane implicate in construirea monumentului, au fost Masoni. A fost acesta motivul pentru care acesti oameni au fost selectati de catre sponsorii anonimi a monumentelor?

„Fendley este de asemenea implicat in activitati fraterne. Ridicat in rangul de Maestru Mason in 1958, el este acum un membru al Lojei Masonice Philomathea #25 din Elberton, este mason de gradul 32 in Rit Scotian, si a fost admis in Yaarab Shrine Temple din Atlanta in 1969. A fost Presedinte al Clubului Altarul Vaii Savannah din 1972 pana in 1973. Potentatul din Yaarah Shrine Temple i-a acordat lui Fendley gradul de „consilier de onoare” in 1973, si numit Ambasador in 1975.

-The Georgia Guidestones Guidebook

In Concluzie
Ghidul de piatra din Georgia este un manifest Rosicrucian modern, convocand (sau anuntand) o schimbare drastica a modului in care lumea este condusa. Monumentul este de o importanta mare in intelegerea fortelor care in ascuns modeleaza lumea de azi si de maine.Materializeaza in piatra legatura esentiala dintre societatile secrete, elita mondiala si agenda pentru o Noua Ordine Mondiala. Impingerea spre un guvern mondial, controlul populatiei si ecologism sunt chestiuni care sunt astazi discutate zi de zi in evenimentele curente. Era 1981 cand ghidurile de piatra au fost ridicate. Putem spune ca au fost facute progrese importante?

Multe din regulile Ghidului de piatra au sens pentru conservarea pe un termen lung a Pamantului. Dar intre cuvintele idealiste ale autorilor ghidului de piatra si modul real in care aceste politici vor fi aplicate maselor – de politicieni avizi de putere si lacomi – exista o mare diferenta. Citind printre randuri Ghidul de piatra cere de la mase  pierderea multor libertati personale si sa se supuna unui control guvernamental total la nivelul multor chestiuni sociale … nu mai vorbim de moartea a 92.5% din populatie … si probabil nu a celor ai „elitei”. Este conceptul de democratie „de oameni si pentru oameni”, cum a fost idealizat de catre parintii fondatori o simpla iluzie, o solutie temporara pana la introducerea guvernului mondial socialist? De ce nu au fost si cetatenii din lume consultati intr-o chestiune democratica? Banuiesc ca este mai usor pentru elite fabricarea consimtamantului prin intermediul mass-mediei. Dar poate ca nu va functiona pentru toata lumea …

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , | Leave a Comment »

Dacoromanica

Posted by Radu Albota pe 09/11/2011

In 2011, ca urmare a celui mai ambitios proiect de digitizare la nivel national, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a lansat dacoromanica.ro, cea mai importanta biblioteca digitala romaneasca accesibila gratuit pe internet, oferind utilizatorilor trei milioane de pagini de carte scanate.

In urma cu cativa ani, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a demarat, sub conducerea Dlui Dr. Florin Rotaru, activ promotor al modernizarii bibliotecilor romanesti, un proiect ambitios de digitizare a patrimoniului cultural romanesc de carte veche si de creare a unei biblioteci virtuale deschise, accesibila tuturor utilizatorilor.

Portalul DacoRomanica isi propune sa devina un veritabil centru virtual al pastrarii si dezvoltarii culturii romanesti, reprezantand un instrument vital in serviciul retelelor de cooperare nationala si internationala.

Biblioteca virtuala este dezvoltata permanent, fiind in prezent singura biblioteca digitala profesionista din Romania, conceputa pentru a raspunde provocarilor Mileniului III si pentru a deveni partener in Biblioteca Virtuala Europeana EUROPEANA.

Portalul DacoRomanica ofera acces la documente tiparite, fisiere audio si video din domenii multiple – economie, societate, religie, literatura, stiinte, istorie, geografie, filozofie, psihologie, lingvistica, arta, divertisment, tehnica, medicina.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | 3 Comments »

„Uită-te la asta! Şi taci!”

Posted by Radu Albota pe 28/11/2010

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

Dreamcatcher – miraculoasa poveste a prinzatorului de suflete

Posted by Radu Albota pe 31/10/2010

Ideea ca trupul uman ar putea servi drept recipient pentru un suflet fizic ce supravietuieste mortii a fost, intr-un timp, foarte rar contestata. Apoi, la un moment dat, au inceput sa infloreasca discipline stiintifice precum anatomia, chimia si fizica, ale caror rigori au inceput sa ridice intrebari tot mai insistente cu privire la locul anume din corp in care un suflet ar putea trai si in ce forma ar face-o.

In lipsa oricaror dovezi medicale existente sau macar intrevazute, in 1854, anatomistul german Rudolph Wagner a sugerat ca trebuie sa existe „o substanta speciala din care este facut sufletul” in corp, a carui existenta ar trebui dovedita prin experimentare. Wagner a fost mult ridiculizat pentru convingerile lui si, ani mai tarziu, rivalul sau Ernst Haeckel a zis in batjocura chiar ca in momentul mortii ar putea fi posibila lichefierea sufletului prin inghetarea lui si „stocarea ulterioara intr-un recipient, ca fluid nemuritor”.

Natura sufletulul uman a fost un subiect indelung discutat mai ales in interiorul comunitatilor victoriene de cercetare stiintifica, ai caror multi membri erau cercetatori eminenti. S-a ajuns la concluzii filosofice divergente, niciuna bazata pe dovezi empirice, masurarea oricareia dintre presupusele proprietati fizice ale sufletului fiind considerata mult prea dificila. Dar nu toata lumea era dispusa sa accepte aceasta situatie, iar in iarna lui 1896 doctorul Duncan MacDougall, un chirurg din Massachusetts, a iesit la rampa cu o idee inovatoare. „De ce nu”, a intrebat el „cantarim foarte exact un om in exact momentul mortii sale?”.

MacDougall a fost un membru al Societatii Americane de Cercetare Medicala, fascinat de ideea ca personalitatea umana ar putea supravietui mortii. Asemenea altora din profesia lui, nici el nu cunostea o localizare fizica in corpul omenesc a sufletului; dar era de parere ca este „de neconceput ca personalitatea si identitatea personala continuanda sa existe fara sa ocupe un spatiu”. MacDougall a denumit cu aceasta ocazie spatiul ipotetic ocupat de personalitatea umana „substanta sufleteasca”, sugerand ca, deoarece aceasta nu parasea trupul pana in momentul mortii fizice, ea trebuie sa fie tinuta in loc printr-o conexiune organica. Aceasta, a mai adaugat chirurgul, insemna ca substanta sufleteasca avea probabil o oarecare forma de masa si „devenea astfel detectabila in momentul mortii prin cantarirea fiintei umane decedate”.

Cu sufletul la cantar

Pana in 1901, MacDougall a adaptat un set de cantare industriale (cu o precizie de cinci grame), astfel incat un taler sa sustina o platforma pe care sa poata fi asezat un pat usor de spital, iar pe celalalt taler sa stea greutati individuale care pot fi adaugate sau inlaturate pentru a masura orice schimbare de masa. Odata instalate in spitalul sau, chirurgul a abordat cativa pacienti bolnavi in stare terminala pentru a le cere permisiunea sa ii cantareasca in ultimele ore de viata. In 10 aprilie 1901, aproximativ la ora 17:30, un barbat suferind de tuberculoza a fost amplasat pe aparat. A fost asistat de cel putin patru indivizi, intre care MacDougall si dr. John Sproull, un coleg care simpatiza cu teoriile chirurgului. La fel ca majoritatea celor suferinzi de aceasta afectiune, pacientul epuizat si-a pastrat calmul in timp ce trecea in nefiinta, orice modificare a greutatii sale fiind imediat notata. Pe durata a trei ore, a exista o timida dar constanta scadere in greutate, care a fost insa pusa pe seama deshidratarii datorate transpiratiei si respiratiei. Apoi, in jurul orei 21:00, conditia barbatului s-a agravat si cateva minute mai tarziu a decedat. MacDougall a explicat intocmai ceea ce a urmat: „In secunda in care viata a parasit trupul, talerul cu greutati a coborat cu o repeziciune uluitoare – ca si cand ceva ar fi fost ridicat de pe corp”. MacDougall si colegii sau au masurat cu exactitate o reducere a greutatii cu fix 21 de grame.

Imediata si masurabila reducere a greutatii din momentul mortii l-a incitat pe MacDougall dar, fiind primul experiment de acest fel derulat vreodata, chirurgul a dorit sa exploreze toate posibilele explicatii ale fenomenului. Pacientul nu defecase, dar isi golise vezica – desi urina s-a imbibat in asternuturile de sub el si nu a parasit patul. Oricum, aceasta nu era de ajuns pentru a cauza o usurare subita iar inspirarea si expirarea, chiar fortate, nu ar fi putut cauza o influentare de acel fel a cantarului. Pentru MacDougall, cele 21 de grame lipsa din momentul mortii erau inexplicabile prin orice cunostinte medicale conventionale dar, asa cum el insusi a declarat, era doar cazul unui singur pacient.

In noiembrie, MacDougall a facut cunostinta cu cel de-al doilea pacient al sau, de asemenea suferind de tuberculoza si muribund in ultimele ore de viata. Masuratorile au durat timp de patru ore si un sfert, interval dupa care omul a incetat sa mai respire, chiar daca fata lui a continuat sa aiba usoare convulsii inca 15 minute. „Odata cu ultima miscare a musculaturii faciale”, a scris MacDougall, „greutatea a scazut. Pierderea de greutate a fost calculata la o jumatate de uncie (aproximativ 14 grame).” Ca si in cazul anterior, chirurgul a incercat sa explice modificarea in termeni conventionali, dar a conchis ca este inexplicabila.

Intre ianuarie si mai 1902, alti patru pacienti au consimtit sa moara pe cantare. In doua dintre cazuri, scaderi bruste de 10 si 14 grame au fost inregistrate in momentul morti, in timp ce un experiment pare ca a trebuit abandonat deoarece „au existat mari interferente produse de cei impotriva activitatii noastre.” Iar in cazul celui de-al patrulea pacient nu s-a constatat nicio reducere de masa, lucru pus de MacDougall pe seama faptului ca acesta s-a aflat pe cantar doar foarte putin timp inainte sa moara. Chirurgul credea ca rezultatele sale nu pot fi explicate prin mijloace naturale si ca scaderea in greutate a fost provocata de parasirea trupului in timpul mortii de catre „substanta sufleteasca”.

21 de grame

Comunicarea cu doctorul Richard Hodgson, presedinte al Societatii Americane pentru Cercetare Medicala, l-a convins pe MacDougall ca se afla pe un drum bun, dar i-a intiparit grija ca „alte experimente vor arata ca totul este o sursa de cosmaruri.” MacDougall si-a repetat experimentele, folosind insa 15 caini, care au fost intai anesteziati si apoi ucisi pe un cantar. (Nu se stie de unde proveneau toate aceste nefericite animale, dar se pare ca toate erau sanatoase). Spre deosebire de cazurile subiectilor umani, nu s-au sesizat in niciuna dintre aceste situatii scaderi de greutate. De aici, chirurgul a concluzionat ca reducerea de greutate in momentul mortii este o trasatura specific umana – lucru ce ar fi avut sens numai daca oamenii ar fi dispus de o substanta sufleteasca absenta in cazul altor animale.

De la conceperea experimentului, MacDougall a avut parte de numeroase pierdici din partea superiorilor sai din spital, fiind in cele din urma impiedicat sa isi execute proiectele. A decis sa lucreze cu rezultatele de pana atunci timp de mai multi ani, din motive necunoscute, inainte sa faca publice stiri despre descoperirile sale in ziarul „New York Times”, care a oferit povestii sale un articol consistent in editia din 11 mai 1907.

Reactia publica a fost previzibila, oamenii impartindu-se imediat in doua tabere, cea a scepticilor adepti ai explicatiilor rationale si tabara sustinatorilor adaugandu-si propriile teorii si dovezi anecdotice. Ca urmare a acestui tumult, MacDougall si-a notat rezultatele intr-o lucrare publicata in prodigioasele jurnale stiintifice „American Medicine” si „Journal of the American Society for Physical Research”. In aceasta, el a prezentat dovezile experimentelor derulate si a deschis spre dezbatere o discutie in care a avansat posibilitatea ca substanta sufletului sa fie mai usoara decat aerul. MacDougall i-a invitat cu aceasta ocazie si pe altii sa ii repete experimentul, iar concluzia obtinuta a fost in favoarea ideii ca o substanta spirituala reprezinta cauza modificarii de greutate observata.

Corespondenta postala a continuat, mai ales in „American medicine”, ai carui multi cititori au infierat jurnalul pentru ca a acceptat sa publice rezultatele inca de la inceput. Acestea nu au fost niciodata confirmate sau explicate, dar ideea ca un doctor a cantarit sufletul uman a alunecat in memoria colectiva sub forma unei dovezi stiintifice a imortalitatii umane. Opera de cercetare a lui MacDougall a inspirat mai tarziu poemul „Greutatea unui suflet” al Laurei Gilpin, dar si pelicula din 2003, intitulata „21 de grame” (pierderea de greutate a primului pacient cantarit).

Dificultati tehnice

Date fiind implicatiile filozofice ale experimentelor doctorului MacDougall, nu este surprinzator faptul ca ele au produs un vuiet urias si ca, pana si astazi se mai vorbeste despre ele. Totusi, munca lui nu a mai fost nicicand repetata iar respingerea ei imediata de catre comunitatea medicala nu inseamna nimic altceva decat ca foarte putina atentie, formal, a fost directionata spre aceste rezultate de pionierat.

Nu este o sarcina usoara deducerea a ceea ce s-a intamplat exact in laboratorul lui MacDougall cu peste un secol in urma. Totusi, o posibila introspectie s-ar putea face gratie corespondentei scrise dintre MacDougall si Righard Hodgson. Sirul acestor scrisori a inceput in noiembrie 1901, in urma primului experiment al lui MacDougall, si a continuat pana in mai 1902, atunci cand intregul proiect a fost stopat. Scrisorile contin descrieri complete ale metodelor chirugului, rezultatele si circumstantele mortii tuturor celor sase pacienti, toate acestea facand ceva lumina in solutionarea misterului.

Scrisorile lui MacDougall fac limpede faptul ca, exceptand cazul primului pacient, toate experimentele au fost influentate de probleme ce se pot incadra, in mare, intr-una dintre urmatoarele doua categorii. Prima problema a constat in certificarea momentului exact al decesului, o situatie care pare sa fi afectat cazurile pacientilor doi, trei si sase. MacDougall a inteles acest lucru de la al doilea pacient, pentru care durata incertitudinii decesului a durat 15 minute. Numai din scrisorile doctorului se afla insa ca in cazul pacientului al treilea, o destabilizare a talerelor cantarului a avut loc in momentul incercarii de determinare a infarctului pacientului. In cazul voluntarului cu numarul sase, MacDougall remarca faptul ca „sunt inclinat sa cred ca a murit chiar in timp ce ajustam cantarul”, ceea ce sugereaza iar nesiguranta cu privire la momentul exact al decesului.

A doua chestiune a fost o problema legata de echipamentul de masurare in sine, pe care MacDougall insusi l-a acuzat de influentarea rezultatelor pentru pacientii patru si sase. Totusi, cu al cincilea pacient, cantarul a suferit o defectare evidenta, deoarce talerele nu au mai putut fi ulterior balansate corect. In orice experiment obiectiv, aceasta nesiguranta ar fi sabotat rezultatul. Din toate aceste cauze, dintre toti cei sase pacienti, numai unul, primul, pare sa fi fost masurat fara eroare, si chiar si acest caz este supus scepticismului date fiind ulterioarele probleme de functionare ale aparaturii intrebuintate. Prin urmare, mai degraba decat cercetarea unei cauze fizice pentru scaderea de greutate in momentul mortii, este de acceptat posibilitatea ca ea sa nu fi existat deloc sau sa nu fi coincis cu clipa decesului. Numai o repetare completa a experimentului cu pacienti umani va putea raspunde acestor intrebari, iar acest lucru este departe de a fi infaptuit.

Obiectiv privind lucrurile, se pare ca experimentele pe oameni ale lui MacDougall s-au aflat, fara speranta, sub incidenta dificultatilor tehnice, de natura sa dea rezultatelor cercetatorului un caracter lipsit de credibilitate. Este posibil ca experimentele pe caini sa se fi desfasurat in conditii mai controlate, mai ales dat fiind faptul ca moartea lor a fost indusa (deci, probabil, momentul decesului mai bine identificat) si de aceea sa nu se fi inregistrat schimbari de greutate in niciunul dintre cazuri… un rationament un pic fortat, dar nu de neglijat. De asemenea, aceste experimente pe animale au fost derulate cu ajutorul unui set diferit de cantare, cu o senzitivitate incepand de la 1,75 de grame ( si nu de la 5 ca in cazul celuilalt echipament) si nici chiar asa nu s-au constatat modificari de greutate. La fel s-a intamplat in cazul incercarii din 1915 a lui H. Twining, care a ucis 30 de soareci intr-o varietate de moduri, cantarindu-i continuu, fara a percepe vreo schimbare de masa. A mai existat, totusi, un alt experiment, coordonat de Lewis Hollander, care a observat o variatie de greutate intre 18 si 780 de grame la cateva secunde dupa moartea indusa a sapte oi. Dar fenomenul nu se intampla, se pare, permanent si nu a putut fi masurat la miei sau in cazul unei capre.

Fotografierea sufletului

Poate ca munca lui Duncan MacDougall nu a transformat lumea medicala, dar cu siguranta i-a inspirat si pe altii sa isi conduca propriile proiecte de cercetare a dovezilor existentei unui suflet uman. Un asemenea episod a inceput in 1910, atunci cand Walter Kilner, un tehnician medical din Spitalul londonez St Thomas, a anuntat ca ar fi creat un set special din filtre de sticla care, cu instruirea potrivita, le-ar fi permis oamenilor sa observa aura umana sau Dublul Eteric, asa cum l-a denumit el.

Experimentele lui Kilner au fost publicate intr-o carte care, in 1911, l-a influentat pe Patrick O’Donnell, un „expert in raze X” din Chicago, in crearea unor filtre de sticla in stilul Kilner, prin care se putea observa aura omeneasca. Avand in minte experimentele lui MacDougall, lui O’Donnell i s-a dat permisiunea, de catre Spitalul Mercy, sa isi foloseasca filtrele pentru a observa un muribund.

„Medicul asistent a anuntat decesul omului. Aura a inceput sa se imprastie din trup, disparand. Observatii ulterioare ale cadavrului nu au mai dezvaluit niciun semn al prezentei aurei. Exista o oarecare forma de radioactivitate vizibila prin intrebuintarea ecranului chimic. Experimentele mele, totusi, par sa dovedeasca faptul ca exista o putere animatoare, sau un curent al vietii fiintelor omenesti”, a declarat O’Donnell in urma experimentului. La scut timp, presa a inceput sa alimenteze zvonuri despre o cursa intre O’Donnell si Duncan MacDougall, pentru cel care reuseste sa fotografieze primul sufletul uman. Totusi, atunci cand a fost intervievat de „NewYork Times”, MacDougall a replicat ca „nu am de gand sa conduc experimente pentru fotografierea sufletului; desi reprezinta o substanta si ocupa un spatiu, acesta nu poate fi transformat in subiectul fotografiei”, deoarece indicele sau de refractie este identic cu acela al „eterului din spatiu”.

Misiva usor furioasa din iulie 1911 este ultimul comentariu al lui MacDougall, gasit pe marginea subiectului cercetarilor sale, dar pare sa confirme ca parerea lui despre suflet a ramas neschimbata in timp.

 

Sursa: aici

Posted in Istorie necenzurată, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Apocalipsa dupa mayasi

Posted by Radu Albota pe 11/10/2010

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.

In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).

Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?

Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in  pesterile lor din munti.“

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului
Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.
FACTS


Istoria transformata in istorii 

Multa vreme ramasa fara raspuns, enigma prabusirii mayasilor a facut loc manifestarii unor interesante ipoteze, ce isi extrag argumentele din cele mai recente descoperiri arheologice si climatologice. Pistele pe care cercetatorii ne indeamna astazi sa le urmam sunt in numar de trei.

Prabusirea politica
Lupta pentru prestigiu si rivalitatile sunt niste constante ale civilizatiei mayase. Dorinta de a avea cele mai inalte piramide, grandios decorate, antreneaza niste cheltuieli coplesitoare in numele luxului. Prin perpetuarea acestui periculos joc al orgoliilor, numerosi suverani se vad siliti sa-si imparta autoritatea. Fenomenul este semnalat in iconografia secolului al X-lea, mai precis in picturile murale care infatiseaza aparitia preotilor, a nobililor si razboinicilor. Ei acapareaza din ce in ce mai mult gestiunea cultului, a razboiului si a sacrificiilor, spre deosebire de perioada anterioara, când suveranii fusesera atât de puternici, incât nu mai lasasera loc nici macar pentru reprezentarea zeilor, pentru ca ei erau zeii. Dupa prabusirea culturii clasice, puterea este diseminata intre mai multe familii, iar relativa coeziune a ariei Maya este distrusa. Dispar marile programe arhitecturale, iar ridicarea de stele & scrisul (glifele) care le acoperea sunt stopate si, incet-incet, date uitarii, ca si calendarele. Istoria este inlocuita de istorii, care inceteaza sa mai fie incredintate posteritatii. Prezentul are gustul unui trecut ratat.

Conflictele armate
Mayasii nu au fost un popor pasnic, razboaiele punctand neincetat povestea civilizatiei lor. Se stie ca practicau sacrificiile umane – filmul lui Gibson, Apocalypto, este, de altfel, construit in jurul acestei ipoteze –, asa ca nu este exclus ca ei sa fi vazut in toti adversarii mai ales niste potentiale ofrande. Dusmanii capturati in urma bataliilor erau destinati sacrificiilor menite sa influenteze Universul si fortele lui. Poate insa aceasta ipoteza sa explice amploarea luptelor? Arthur Demarest, un reputat arheolog american, a pus in evidenta faptul ca, incepand cu anul 760, imprejurul stravechii cetati Seibal au avut loc evenimente de o violenta considerabila. Este vorba atat despre razboaie endemice intre mici regate locale, cat si de infruntari, prin vasali interpusi, intre cele doua mari capitale ale lumii mayase: Calakmul si Tikal. Niste marturii descifrate epigrafic, asociate cu recente desoperiri arheologice, demonstreaza ca, in urma conflictelor din perioada respectiva, aceasta zona urbanizata a fost practic stearsa de pe harta.

Timpul Apocalipsei, timpul probabil si oamenii de porumb
Ipoteza care pare sa-i seduca din ce in ce mai mult pe specialisti este aceea a dezordinii de origine climatica, dezordine ce a generat o influenta nociva si decisiv nefasta. In aceste regiuni ale lumii prehispanice unde agricultura se practica fara irigatii si depindea de abundenta ploilor si de regularitatea lor, era nevoie ca pamantul sa primeasca aproximativ 600 mm de apa pe an ca sa poata fi asigurata o recolta. „In mai multe randuri, afirma cercetatoarea Dominique Michelet, pragul de 450 de mm nu a fost insa atins. Nu este vorba, de fapt, despre niste rasturnari climatice colosale, de lunga durata, ci doar de accidente meteorologice repetate. Secete succesive, an dupa an.“ In plus, trebuie luat in seama faptul ca principala cultura agricola mayasa era aceea a porumbului. O planta extrem de sensibila atat la uscaciune, cat si la umiditate crescuta si care nu suporta perioadele lungi fara ploaie.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Motivul Invierii in afara crestinismului (5)

Posted by Radu Albota pe 14/07/2010

Daca invierea lui Hristos este socotita de majoritatea Bisericilor crestine drept cel mai mare miracol biblic – in urma ei, Iisus fiind recunoscut de toti credinciosii ca Mantuitor al oamenilor si Fiu al lui Dumnezeu; invierea din morti, in general, nu este neaparat specific crestina, credinte si traditii religioase dintre cele mai diverse, unele mai vechi cu mii de ani decat crestinismul, altele care s-au format intr-un bazin ideatic fara nicio legatura cu acesta, abordand tema resurectiei si dandu-i semnificatii proprii. In acest articol, va invitam sa descoperiti cinci motive ale invierii in afara crestinismului si sa dezbateti, in comentariile de la sfarsit, existenta miracolelor.

Invierea in Magia Neagra

Minunea savarsita de Iisus prin invierea lui Lazar din Betania, episod relatat in Noul Testament, in capitolul 11 al Evangheliei dupa Ioan, a inspirat, mai apoi, numeroase traditii negre care s-au constituit intr-o adevarata disciplina a magiei, anume necromantia. Necromantul, vrajitor sau ocultist, convoaca spiritul unui mort, fie sub forma de duh, fie printr-o temporara incarnare si inviere din morti, in scopul divinatiei – al aflarii viitorului, al calauzirii si al deslusirii secretelor. Desi, in Europa occidentala si de Est, necromantia ajunge sa fie larg raspandita abia dupa Iisus si incepand cu Evul Mediu timpuriu, in Egipt, in Persia, in Babilon, in Grecia antica si chiar la Roma este o practica samanica comuna, din cele mai vechi timpuri.

De cele mai multe ori, ritualurile necromantice presupun folosirea unor cercuri magice, a talismanelor, a focului, a hainelor si suvitelor de par care au apartinut celui ce urmeaza a fi invocat. Cel mai vechi text scris care pomeneste necromantia este celebra „Odiseea” a lui Homer, epopee care a aparut in jurul anului 700 i.Hr. Sub tutelajul nimfei vrajitoare Circe, Ulise face o calatorie in tenebre, in lumea lui Hades, zeul imparatiei subpamanete, pentru a invia spiritelor celor morti, in speranta ca va afla de la acestia detalii pretioase despre drumul pe care trebuie sa-l urmeze pentru a se intoarce acasa. Ulise nu este in stare sa faca singur vrajile necesare si are nevoie de ajutorul mai multor camarazi. Homer descrie aici un ritual specific de necromantie – probabil, destul de obisnuit in vremea sa – care presupune o anumita ora din cursul noptii, o groapa de foc, sange de animale (oferit in sacrifiu duhurilor) si o serie de rugaciuni atat pentru spirite, cat si pentru zeii subpamanteni.

Uimitor, un alt episod celebru de necromantie clasica este prezent chiar in Biblie, in Vechiul Testament, in 1 Regi, 28:3-25. Aflandu-se intr-un impas politic si fiind bantuit de viziuni profetice pe care nimeni nu era in stare sa i le interpreteze, regele Saul il invoca pe Samuel printr-un act de necromantie savarsit de vrajitoarea din Endor.

„Murind Samuel, l-a plâns tot Israelul şi l-au îngropat în Rama, cetatea lui. Saul însă izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară. S-au adunat deci Filistenii şi s-au dus de şi-au aşezat tabăra la Şunem; şi-a adunat şi Saul tot poporul lui Israel şi şi-a aşezat tabăra pe Ghilboa. Văzând însă Saul tabăra Filistenilor, s-a spăimântat şi s-a tulburat tare inima lui. Şi a întrebat Saul pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns nici în vis, nici prin Urim, nici prin prooroci. Atunci Saul a zis slugilor sale: „Căutaţi-mi o femeie vrăjitoare, ca să merg la ea s-o întreb”. Iar slugile i-au răspuns: „Este aici în Endor o femeie vrăjitoare”. Apoi şi-a dezbrăcat Saul hainele sale şi a îmbrăcat altele şi s-a dus el însuşi cu doi oameni şi au venit la femeie noaptea; şi i-a zis Saul: „Rogu-te, ghiceşte-mi chemând un mort şi scoate-mi pe cine îţi voi spune eu!„” Duhul lui Samuel este iritat de aceasta invocare, dar ii profeteste lui Saul, anuntand infrangerea si moartea sa si a fiilor sai, chiar a doua zi – eveniment care se petrece exact asa cum este prezis.

Pentru a impaca aceasta manifestare a artei negre, deloc specifica Bibliei, cu dogma care incadra necromantia in randul actelor Necuratului, invatatii evrei, rabinii, au format teoria conform careia spiritele mortilor se mentin in apropierea corpului si a lumii mundane vreme de un an de la moarte, interval in care, prin tehnici magice speciale, spiritul poate intra in contact cu cei vii. (Trebuie spus ca Kaballah, scoala de gandire care se ocupa cu intelegerea misticismului iudaic, este mult mai deschisa magiei decat orice Biserica crestina, din iudaism nascandu-se si celebra legenda a Golemului, creaturi faurite si invocate din elemente lipsite de suflet, care se supun orbeste celui care le-a chemat.) Desi nu exista un consens general in ceea ce priveste actul biblic de necromantie, unii apologeti crestini afirma, pe de alta parte, ca este imposibil ca oamenii sa convoace spiritele, iar ceea ce s-a intamplat cu Saul si Samuel a fost un act singular, savarsit de Dumnezeu sau cu voia lui Dumnezeu. Intr-un fel, o astfel de viziune este justificata. Desprins din contextul general al dogmei crestine, pasajul biblic cu pricina ar sugera ca oricine, oricand, poate invoaca spiritele prin acte vrajitoresti.

In ciuda faptului ca ganditori de renume, precum da Vinci sau Galilei au demonstrat inconsistentele din acest domeniu magic (plus, sa nu uitam, de persecutia constanta la care a fost supusa de Biserica Catolica), in Evul Mediu, mai ales in timpul Renasterii, necromantia a ajuns o idee cu o larga raspandire in superstitiile si in folclorul european, in forma ei de atunci fiind precursoare directa a controversatelor sedinte de spiritism din secolele XIX-XX si, inclusiv, a celor din zilele noastre.

Surse: Istoria credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade; Religiile lumii, Jean Delumeau, Wikipedia si

descopera.ro

Posted in Istorie necenzurată | Leave a Comment »

Motivul Invierii in afara crestinismului (4)

Posted by Radu Albota pe 13/07/2010

Daca invierea lui Hristos este socotita de majoritatea Bisericilor crestine drept cel mai mare miracol biblic – in urma ei, Iisus fiind recunoscut de toti credinciosii ca Mantuitor al oamenilor si Fiu al lui Dumnezeu; invierea din morti, in general, nu este neaparat specific crestina, credinte si traditii religioase dintre cele mai diverse, unele mai vechi cu mii de ani decat crestinismul, altele care s-au format intr-un bazin ideatic fara nicio legatura cu acesta, abordand tema resurectiei si dandu-i semnificatii proprii. In acest articol, va invitam sa descoperiti cinci motive ale invierii in afara crestinismului si sa dezbateti, in comentariile de la sfarsit, existenta miracolelor.

Invierea in Voodoo

Specific religiei de tip Voodoo, conceptul de zombie – oameni morti readusi la viata pentru a fi controlati de un vrajitor puternic – se pierde printre multe alte legende in sistemul de credinte din Africa si Caraibe, din care origineaza, nejucand un rol central in voodoo alb, nici in cel negru. Popularitatea de care se bucura in prezent se datoreaza succesului comercial al filmului „Noaptea Mortilor Vii”, din 1968, de unde a devenit un motiv recurent al industriei de fabricat vise de la Hollywood.

Potrivit canoanelor voodoo, un mort poate fi inviat de un puternic bokor – un vrajitor sau o vrajitoare voodoo, specific din Haiti, care „serveste lumea Loa [a spiritelor] cu ambele maini”, adica practica atat magie alba, cat si magie neagra. Zombie se afla permanent sub controlul vrajitorului, intrucat mortul reintors la viata nu mai are vointa proprie. Din Nigeria pana in Ghana, in toate traditiile voodoo ale triburilor din Africa de Vest exista si conceptul de zombie astral care este o parte a sufletului mortului, capturata de vrajitor si prin intermediul careia acesta isi sporeste puterile. Zombie astrali sunt intemnitati, de obicei, in niste sticlute magice, conjurate cu blesteme, pe care vrajitorii le pot vinde pe post de talismane binefacatoare sau aducatoare de noroc. Zombie astral nu ramane captiv pentru totdeauna, dupa o vreme Dumnezeu luandu-l in lumea spiritelor.

Cercetarile moderne care s-au facut in Haiti si Africa au relevat ca, de multe ori, vrajitorii folosesc substante etnobotanice pentru a intra in stare de transa, iar mai multi antropologi care au avut prilejul de a-i studia, printre care Zora Neale Hurston sau Wade Davis, au marturisit ca anumite droguri foarte puternice, pe care bokor le dau credinciosilor, ii pot duce pe acestia din urma intr-o stare docila, de semihipnoza, in care se comporta precum redutabili zombie.

Sursa: descopera.ro

Posted in Istorie necenzurată | Leave a Comment »

Motivul Invierii in afara crestinismului (3)

Posted by Radu Albota pe 12/07/2010

Daca invierea lui Hristos este socotita de majoritatea Bisericilor crestine drept cel mai mare miracol biblic – in urma ei, Iisus fiind recunoscut de toti credinciosii ca Mantuitor al oamenilor si Fiu al lui Dumnezeu; invierea din morti, in general, nu este neaparat specific crestina, credinte si traditii religioase dintre cele mai diverse, unele mai vechi cu mii de ani decat crestinismul, altele care s-au format intr-un bazin ideatic fara nicio legatura cu acesta, abordand tema resurectiei si dandu-i semnificatii proprii. In acest articol, va invitam sa descoperiti cinci motive ale invierii in afara crestinismului si sa dezbateti, in comentariile de la sfarsit, existenta miracolelor.

Invierea in mitologia greaca

In Grecia antica au existat atat de multe culte si credinte incat numerosi istorici ai religiilor avertizeaza ca este impropriu sa folosim termenul de religie la singular, in acest caz, ci ca, in ciuda similitudinilor, mai corect este sa vorbim despre culte. Majoritatea grecilor aveau un bazin spiritual comun – Zeus, Poseidon, Hades, Apollo, Artemis, Ares, Dionisos, Hefaistos, Atena, Hermes sau Hera fiind zei raspanditi pe intreg teritoriul Greciei antice, insa modul in care erau venerati, relatiile dintre ei, puterile, atributele sau chiar numarul lor in Olimp erau chestiuni de practica religioasa radical diferite de la nord la sud sau de la est la vest. La toate acestea, se adauga filosofia greaca, de la stoici, la Platon si mai departe, care sugereaza existenta unei singure divinitati transcedente, care se manifesta prin zeii din Olimp. Practicile religioase ale epocii helenistice s-au extins de pe continent in insule si apoi pana in sudul Italiei si in Marsilia, iar filtrate de cultul etruscilor, aceste practici au intemeiat, peste secole, fundamentul religiei Romei Antice.

Desi motivul invierii nu este unul central in mitologia greaca, un numar impresionant de oameni, in special Eroi, sunt adusi fizic la viata din moarte: Asclepius, Ahile, Agamemnon sau Hercule – indivizi cu o existenta extraordinara, carora, dupa moarte, li se ingaduie resurectia si un paradis terestru (precum Ahile, in insula Leuke, sau Menelaos, care pleaca in insula Fericitilor), un paradis celest (Aclepius este omorat pentru a fi inviat si transformat in divinitate de insusi Zeus, iar Ganymede este primit in Olimp) sau un paradis subpamantean (unde pleaca Trofonius si Amfiaraos).

Mircea Eliade nota „Totusi, moartea lor [a Eroilor] este aceea care confirma si proclama conditia lor supraumana. Daca nu sunt nemuritori, precum zeii, eroii se disting de oameni prin faptul ca ei continua sa actioneze si dupa moarte.” Trebuie mentionat faptul ca, in religiile Greciei antice, imortalitatea presupune intotdeauna o uniune eterna a corpului cu sufletul, iar ideea de nemurire spirituala a aparut mult mai tarziu, fiind initial de natura pur si filosofica, nu religioasa. In ciuda invierii anumitor Eroi, in traditia religioasa a Greciei antice nu a existat ideea unei invieri universale a mortilor. Cu toate acestea, sfantul Iustin din Cezareea nota, in secolul II d.Hr., intr-o lucrare destinata convertirii la crestinism a grecilor inca pagani, ca: „atunci cand spunem ca Iisus Hristos, invatatorul nostru, a fost crucificat, a murit si a rasarit din nou, ducandu-se la ceruri, nu marturisim ceva diferit fata de ceea ce credeti voi despre fii lui Zeus”.

Sursa: descopera.ro

Posted in Istorie necenzurată | Leave a Comment »