Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Archive for the ‘La limitele ştiinţei’ Category

Timpul

Posted by Radu Albota pe 18/12/2012

Time travel“A cincea forta”

In cadrul Institutului pentru studii superioare din Princeton (localitate unde s-a stabilit in 1933), genialul fizician Albert Einstein a realizat numeroase studii asupra posibilitatii calatoriilor in timp. Studiind forma de manifestare a celor patru forte ale Universului (forta gravitationala, forta electromagnetica, forta nucleara tare si forta nucleara slaba), Einstein a dedus ca lipseste totusi ceva. Daca studia manifestarea lumii reale numai prin prisma acestor forte, Universul devenea static, lipsit de viata si de “neprevazut”, ceva asemanator unui mecanism determinabil in mod exact. Astfel, el a intuit ca lipseste “a cincea forta”, care ar trebui sa le uneasca pe toate.

Aceasta teorie a unificarii a stat la baza cercetarilor sale ulterioare. Einstein a descoperit ca timpul nu este altceva decat o succesiune de evenimente care cauta o ordonare succesiva de cauze si efecte. Aceasta ordine reprezentata de timp este de fapt doar o tendinta de a da un sens “dezordinii” in care fenomenele din Univers coexista. In 1935 a gasit o confirmare a ideilor sale care i-a permis genialului magician al timpului sa-si continue studiile la o scara mai larga. Cercetarile sale asupra atomului tinteau de fapt si ele descoperirea acestei forte. Adevarata manifestare a celei de-a cincea forte nu tinea de natura unei forte fizice, ea fiind o forta superioara celorlalte forte, ceva ce le unifica si le dadea o coerenta.

 

Einstein si experimentul Philadelphia

Datorita cercetarilor sale, Einstein a avut un rol esential in celebrul “Experiment Philadelphia”. Este vorba de binecunoscuta experienta in care o nava a marinei S.U.A. (distrugatorul USS-Eldrige) a disparut pur si simplu din fata sefilor armatei, pentru ca sa reapara dupa o perioada de timp. Acest experiment desfasurat in portul din Philadelphia in 1943, a fost tinut secret aproape 40 de ani, in unele cercuri negandu-se vehement existenta acestui experiment.

Marinarii care au supravietuit experimentului relatau faptul ca ei au fost anuntati doar ca se faceau teste pentru “invizibilitate”, pentru ca radarele germane sa nu poata depista navele aliate. Intr-adevar, la inceperea experimentului nava a fost cuprinsa de o ceata densa alb-verziue care a devenit rapid laptoasa, chiar materiala. In scurt timp, atat pe ecranele radar, cat si in port, nava a disparut din campul vizual; in apa se vedea doar forma de contur a navei. Mica nava de coasta USS Cyclops care monitoriza experienta a inconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, insa, dupa cum relatau marinarii, nu se puteau apropia, parca se loveau de un zid de netrecut. Dupa aproximativ 5 minute, nava a revenit din invizibilitate aratand imagini de cosmar: oameni cazuti, unii carbonizati, altii pur si simplu disparand fara urma! Experimentul a fost rapid ascuns si musamalizat, si s-au facut presiuni asupra tuturor celor care ar fi putut sa dezvaluie acest incident.

Dupa 40 de ani de tacere, ziaristii americani au avut acces la arhivele secrete ale marinei americane si au gasit aici relatari extraordinare! Pentru prima oara publicul avea sa cunoasca relatarea concreta si reala a unei calatorii in spatiu si timp, deoarece s-a presupus ca nava nu a calatorit numai 500 de km aproape instantaneu (marinarii de pe nava au constatat ca ajunsesera in portul orasului New York, revenind apoi in portul de unde plecasera), ci si aproximativ 40 de ani in viitor! Era primul act oficial care demonstra posibilitatea invingerii timpului!

Efecte secundare necontrolate

Membrii familiilor marinarilor de pe USS Eldrige au raportat sistematic disparitii si aparitii ale acestora; practic dupa numai doua zile ei parca erau inconjurati de o ceata alba. In unele cazuri ei dispareau pur si simplu de la masa sau din fata prietenilor. Intr-un unul din rapoarte s-a constatat un fapt incredibil. Unul dintre participantii la experiment si-a luat haina si caciula si, ca si cum totul ar fi fost normal, a iesit pur si simplu prin perete si a disparut fara urma, pentru totdeauna! Aceleasi peripetii sau relatat si despre nava experiment. Disparea pur si simplu din port si aparea dupa doua zile in acelasi loc. In alte cazuri, in plina misiune pe mare, nava disparea si aparea (ca un caine dresat care se intoarce mereu la locul lui) in portul unde se facuse experienta. Dupa lungi framantari si incredibile aventuri, guvernul a hotarat ca nava sa fie dezmembrata, legand straniile fenomene de aparitii si disparitii de o anumita impregnare pe care ar fi capatat-o aceasta in timpul experientei, insa uimitor, in acel moment USS Eldrige a disparut din port fara sa se mai intoarca vreodata, ca si cand ea ar fi considerat ca nu este demna sa-si gaseasca astfel sfarsitul.

 

Similitudine cu furtunile magnetice

Toata aceasta “joaca” a timpului a durat aproape doi ani, dupa care nu s-a mai relatat nimic. Multi contesta inca aceste informatii, dar putem semnala deosebitele asemanari intre fenomenele descrise pe nava cu multe observatii facute in decursul timpului in apropierea unor furtuni magnetice, in Marea Diavolului (in apropierea Japoniei) sau in Triunghiul Bermudelor, observatii facute la cei doi poli terestri si in alte asemenea zone care prezinta anomalii magnetice.

 

Tesla si Edison, implicati in acest experiment?

Pe de alta parte, se stie faptul ca aparatele care au realizat “experimentul Philadelphia” au fost construite dupa inventiile lui Nikola Testa, imbunatatite si de Edison. Tesla a brevetat un aparat “rezonator” care era capabil sa urce tensiunea unui camp electromagnetic pana la milioane de volti si la frecvente incredibile. Observatii facute de martori credibili (ofiteri de rang superior, ingineri din camera motoarelor de pe nava etc.) arata existenta unei constructii ciudate la bordul vasului, care semana cu aparatul construit de acest savant. Din descriere reiese faptul ca o bobina uriasa sub forma ovoidala se afla intr-o constructie asemanatoare cu o piramida. Un mecanism rotitor producea un camp magnetic stabil. Aceste doua campuri magnetice generau, dupa cum sustin multi savanti care au preluat ideea, o distorsiune de camp suficienta pentru a produce un salt in timp. Aceasta idee este confirmata chiar de calculele lui Einstein despre “marea unificare a fortelor”.

Dupa insemnarile descoperite recent in arhive, “Proiectul Philadelphia” ar fi fost reluat, la sfarsitul anilor patruzeci, de catre dr. Von Neumann si apoi incheiat cu succes in anul 1983, prin proiectul Montauk. In acel an – se spune – oamenii de stiinta si tehnicienii au reusit sa stabileasca o legatura temporara directa cu anul 1943, sa faca o “spartura” in zidul spatio-temporar. Pe acolo, prin aceasta spartura, unul dintre supravietuitori se spune ca ar fi ajuns pana la nava “Eldrige” a anului 1943 si, dupa anumite corecturi in comportamentul masinilor, ar fi facut-o sa reapara in timpul ei de atunci, curand dupa disparitie. Cu alte cuvinte: navei Eldrige i s-ar fi dat ajutor din viitor, pentru a putea reveni in 1943 deoarece s-a stiut de pana din compartimentul generatoarelor. Daca nu ar fi existat actiunea de ajutorare din 1983 sau daca aceasta nu ar fi avut rezultatul dorit, atunci nava ar fi ramas in vecii vacilor “blocata intre dimensiuni” in hiperspatiu, in pragul eternitatii sau poate in “viitor”, in anul 1983, nu se stie exact… Strapungerea spre anul 1943 pare a fi reusit, printre altele, cu un tip de antena “piramidala”, numita “delta t” (t, de la timp). O persoana deosebit de dotata mediumic, aflata acolo, s-ar fi concentrat asupra situatiei de la bordul navei “USS Eldrige”, realizand astfel rezonanta cu acel timp. Se pare ca la realizarea contactului cu trecutul s-a folosit o componenta “non-hertziana”, o gama de frecvente de dincolo de spectrul cunoscut al undelor electromagnetice.

 

Componenta imprevizibilului in saltul in hiperspatiu

Timp de doi ani de la acest incident , Einstein a refuzat sa comunice guvernului despre “marea Unificare”, ca si cum ar fi renuntat la cercetari. Multi generali ai armatei considerau inca “Experimentul Philadelphia” ca fiind un esec, insa Einstein descoperise o idee geniala. El a inteles ca o distorsiune temporala are nevoie de o componenta a imprevizibilului pentru a deveni poarta temporara. (Aceasta inseamna, in exemplul dat, ca, desi ne-am propus ceva precis pentru a doua zi, este inca imprevizibil drumul nostru exact). Acest imprevizibil era insasi natura celei “de-a cincea forte”, adica ea nu actiona pe o scara de marime (cum este gravitatia – care actioneaza numai asupra materiei, electromagnetismul numai asupra elementelor electromagnetice etc.); aceasta “a cincea forta” facea parte din toate, insa, in acelasi timp le compunea pe toate.

 

Reusita experimentului

Einstein era in acelasi timp reticent, nu vroia deloc sa coopereze, cu toate ca diferite rapoarte evidentiau faptul ca el nu renuntase la ideea unificarii fortelor. Motivul acestui refuz categoric de a coopera era evident: Einstein vazuse unde au dus cercetarile sale intreprinse in domeniul atomului – bombele atomice lansate asupra oraselor nipone Hiroshima si Nagasaki secerasera sute de mii de vieti omenesti total lipsite de aparare. El vedea zi de zi cu ingrijorare faptul ca amenintarea razboiului rece se putea transforma intr-un razboi nuclear. Rusia sovietica era in posesia unei arme nucleare; amenintarea era grea. In aceste situatii era constient ca nu era permisa o a doua greseala. Rapoartele despre cercetari devenisera atat de importante incat insusi presedintele Roosevelt intreba zilnic despre stadiul in care se afla (dupa cum relateaza protocoalele oficiale ale anilor 1950). Amenintarea sovietica era prea puternica, astfel ca armata S.U.A., precum si guvernul, cautau sa aiba un atu in eventuala conflagratie mondiala. Aceasta tensiune era mentinuta de Einstein care refuza cooperarea, insa un incident a schimbat situatia. La 18 decembrie 1954, Einstein a iesit din laboratorul sau personal fiind transfigurat din pricina emotiei. Printre primii cu care s-a intalnit era si Abraham Flexner, caruia i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte: “Abraham, am reusit! Am trimis un cobai in viitor. A ramas cinci minute acolo si apoi s-a intors. Este inca in viata.”

 

Retragerea si distrugerea oricaror urme

Flexner a comunicat imediat acest lucru presedintelui, insa entuziasmul sau nu a durat mult. Einstein nu vroia sa divulge formula, indiferent cate presiuni s-ar fi facut asupra lui. Motivarea era bine cunoscuta: “Hiroshima ii apasa umerii, nu vroia sa poarte constiinta unei alte greseli”. Din acel moment Einstein a devenit de nerecunoscut, imbatranise brusc, era tot timpul retras, nu comunica si refuza sa mai lucreze chiar si in laborator. S-a indepartat de toti prietenii si refuza orice comunicare. Asupra lui s-au orientat cele mai intense si incredibile presiuni, atat fizice, cat si psihice. Un adevarat razboi parapsihologic a fost declansat ca urmare a acestui refuz. Einstein banuia probabil ce va urma pentru ca, spre marea uimire a armatei, a distrus orice posibilitate de reconstruire a ideilor referitoare la ultimele formule ale unificarii fortelor. Pe 16 aprilie 1955, Einstein a fost internat la spitalul din Princeton cu o grava hemoragie interna. Medicii i-au propus o interventie chirurgicala de urgenta, insa el a refuzat aceasta idee. Se pare ca si-a petrecut ultimele zile in compania fiului sau, vorbindu-i despre “marea unificare”.

 

Testamentul lui Einstein

La 18 aprilie 1955, a murit asistat doar de o sora medicala, insa dupa aceea a fost incercata o ultima solutie de aflare a formulei cautate. Astfel, dr. patolog Thomas Harvey i-a facut “autopsia”, desi era clara cauza mortii. El a argumentat prin faptul ca toti germanii sunt supusi autopsiei dupa moarte, iar extragerea creierului facea parte din metoda germana. Astfel s-a facut o operatie asupra cortexului cerebral al lui Einstein pentru ajungerea la celulele cenusii ale ariilor asociative, in tentativa de a izola impresiunea memorizata a formulei. Aceasta operatiune s-a desfasurat in mod secret si a durat aproape cinci ore. La terminarea operatiei a fost anuntat decesul oficial al marelui fizician, insa nu s-a obtinut formula dorita.

Un al doilea comando s-a facut de catre dr. Henry Ambrans, medicul personal al lui Einstein (1939-1941), care i-a extirpat ochii in ideea ca poate in ultimele momente ale vietii “vizionase” pentru ultima oara formula (stiut fiind faptul ca pe retina se pastreaza, intr-un anume fel de impregnare ce poate fi ulterior reconstruita, ultima imagine vazuta sau chiar numai imaginata de cel decedat). Dar si aceasta incercare a avut un esec total. Cateva zile mai tarziu se cerea permisiunea familiei pentru studierea in continuare a creierului lui Einstein, permisiune acordata, insa nu se stie daca s-a ajuns la vreun rezultat ulterior. Se pare ca studierea creierului a continuat inca mult timp dupa aceea.

 

Dezvaluirea formulei

Bineinteles, oficialitatile armatei SUA nu au renuntat la ideea de a descoperi aceasta magica formula. S-au investigat toate aparatele din laboratorul lui Einstein, s-au rasfoit toate jurnalele, corespondenta si… stupoare, au descoperit ca Einstein a scris in testamentul sau datele necesare despre aceasta forta si implicatiile nefaste asupra umanitatii, daca descoperirea va fi folosita in scopuri malefice. Testamentul lui Einstein si-a gasit odihna in biblioteca secreta a Vaticanului unde, pazita cu strasnicie, aceasta geniala descoperire se afla la loc de frunte, pe langa alte documente importante. Se cunoaste doar faptul ca aceasta forta va fi folosita de catre omenire atunci cand va trece peste un prag hotarator in evolutia ei. Se pare ca ar fi precizat pana si momentul acestui prag, la 75 de ani de la moartea sa… adica anul 2030 (!), data la care se presupune ca omenirea va iesi din cea mai mare criza care a lovit vreodata aceasta civilizatie.

 

Codul lui Einstein

Aceasta formula de baza care lipseste este denumita in cercetarile ulterioare legate de relativitatea timpului si unificarea fortelor ca fiind “codul lui Einstein”. Cercetari semnificative s-au facut de catre ilustri matematicieni ai timpului pentru a “sparge” acest cod, insa fara reusita.

Reluarea experimentului

Intre timp, cealalta echipa care se ocupa cu cercetarile asupra fortei a cincea si-a dublat eforturile. In anii ’60 exista chiar ideea ca erau foarte aproape de a reusi spargerea acestui cod. Cercetari facute in laboratoarele americane de la Polul Sud au relatat despre experiente care demonstrau efectele acestei forte si eventuala folosire. Cu toate ca datele sunt foarte putine si insuficiente, se pare ca s-a efectuat un al doilea experiment, copie a “Experimentului Philadelphia”, dar acum s-a folosit un submarin atomic. Dupa experiment, submarinul a disparut fara urma, nu s-a mai intors niciodata, nu s-a mai semnalat niciodata aparitia lui. Se pare ca daca s-ar fi scufundat, macar urmele de radiatii ar fi aratat prezenta lui, insa nu exista nici un indiciu in aceasta privinta.

 

“Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete”

In DEX, timpul este definit ca forma fundamentala de existenta a materiei in continua dezvoltare, exprimand succesiunea si simultaneitatea proceselor realitatii obiective sau ca durata, perioada, masurata in ore, zile etc., care corespunde desfasurarii unei actiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesiva de momente; interval rastimp, ragaz. Dar timpul este desigur un subiect mult mai complex decat poate sugera o scurta definitie. Oamenii de stiinta si filozofii s-au luptat sa desluseasca problema timpului in diferite moduri. Pentru unii este o iluzie; pentru altii este un proces liniar masurat de ceasuri, ce nu sunt altceva decat dispozitive dinamice sau matematice convenabile folosite de stiinta; totusi altii considera timpul ca fiind multi-dimensional. Fizicieni precum Minkovski si Dirac au studiat conceptul de “univers bloc” in care “timpul” este doar una din dimensiunile unui univers static cu patru dimensiuni, prin care constiinta noastra individuala se misca. Descoperirile fizicii cuantice, ale fizicii nucleare si ale relativitatii au determinat oamenii de stiinta sa conceapa universuri chiar mai stranii, in care timpul poate curge cu viteze diferite in locuri diferite si poate chiar, pentru anumite particule atomice cum ar fi tahionii, sa-si inverseze sensul de curgere. Cat de “consistent” este momentul prezent – o secunda, o milisecunda, o nanosecunda? Avem instrumente care pot in prezent masura trecerea timpului pana la o picosecunda, care este ca durata raportata la o secunda, cat o secunda comparata cu 30 de ani! Daca am continua sa supunem timpul la astfel de disecari teoretice vom fi desigur in pericolul de a reduce realitatea la nimic. De fapt exista motive temeinice pentru a crede ca, intr-un mod ciudat, atat trecutul, cat si viitorul au un anume fel de realitate; diferenta intre ele si prezent ar fi aceea ca prezentul este ceea ce percepem si traim acum, pe cand atat trecutul, cat si viitorul sunt de obicei nepercepute. Dar exista multe cazuri autentice de oameni care au premonitii (intrezariri ale viitorului) sau retromonitii (revelatii precise ale trecutului).

 

~ Material cules de pe Internet ~

Anunțuri

Posted in Istorie necenzurată, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »

Vieţile trecute şi reîncarnarea. Argumente.

Posted by Radu Albota pe 01/08/2011

Este un subiect care pare să ţină exclusiv de latura spirituală, sau filosofică, a lucrurilor. Este o chestiune pe care cei mai mulţi oameni fie o resping din principiu, fie nu o cunosc suficient. Cu toate acestea, ceea ce nu se ştie despre reîncarnare este că există destule dovezi palpabile în sprijinul ideii că ea reprezintă un fenomen real şi poate chiar verificabil.

Regresia hipnotică

Discutabilă în ochii multora, regresia hipnotică este, poate, cea mai populară dovadă a reîncarnării. După cum se poate intui şi din numele său, în cadrul acestei tehnici controversate, subiecţii sunt hipnotizaţi şi conduşi în trecut, prin viaţa lor prezentă, în copilărie, şi tot înapoi spre vremea de dinainte să se nască. Odată „ajunşi” acolo, sunt rugaţi să descrie ce experimentează. În această stare de transă hipnotică subiecţii reuşesc de multe ori să relateze cu mare exactitate detalii personale din ceea ce se presupune ca au fost vieţile lor trecute, detalii cum ar fi amplasarea geografică, ocupaţia, nume ale rudelor şi alte amănunte pertinente corecte istoric şi cultural. Deşi în multe dintre aceste cazuri subiecţii furnizează informaţii multiple şi consistente pe care, aparent, nu ar trebui să le cunoască, nicio astfel de situaţie nu a fost acceptată ca o dovadă incontestabilă a reîncarnării, deoarece mereu se strecoară unele erori printre relatările corecte, erori de natură să arunce o umbră de îndoială asupra întregii chestiuni. Mai mult, se pare că există un fenomen denumit criptomnezie, care se manifestă prin tendinţa individului de a citi o carte sau a vedea un film şi a asimila informaţiile astfel descoperite ca şi cum ele ar face parte din viaţa lui anterioară. Din acest motiv, hipnoza regresivă este o metodă spectaculoasă de a explora existenţele trecute, însă una supusă discuţiilor.

Amintiri din vieţi anterioare

Doctorul Ian Stevenson, un psihiatru apreciat din statul american Virginia, care a decedat în 2007, la vârsta de 89 de ani, a început să studieze cazurile de copii cu amintiri conştiente ale vieţilor anterioare, cam când se afla în pragul vârstei de 50 de ani. În cadrul acestor investigaţii, doctorul a studiat aproape trei mii de copii cu varste între patru şi zece ani, constatând că în multe cazuri micuţii îşi aminteau identităţile lor din vieţile trecute, precum şi detalii de context istoric şi geografic ale perioadelor invocate, detalii privitoare la rude din familiile trecute, precum şi amănunte referitoare la momentul morţii. Mai mult, în urma răscolirilor, unii dintre micii subiecţi s-au identificat atât de plenar cu vieţile lor anterioare, încât au insistat să fie apelaţi pe fostele lor nume, chiar simţindu-se străini de familiile actuale şi devenind vădit deranjaţi când nu li s-a permis să mai „petreacă” ceva timp cu rudele dinainte. Interesant la toate aceste amintiri este faptul că „pacienţii” nu au fost hipnotizaţi sau „regresaţi” în vreun fel spre a accesa amintiri latente, ci au expus de la vârste foarte fragede informaţii perfect conştientizate, în mod spontan, ale unor vieţi trecute. În timp ce toate aceste relatări şi înclinaţii tind să devină neclare şi chiar să dispară odată cu anii, ele rămân între cele mai bune dovezi existente în sprijinul ideii de reîncarnare.

Semne din naştere

Dar dr. Stevenson nu s-a oprit aici cu cercetările. Tot el a descoperit încă o caracteristică cel puţin interesantă menită să confirme teoria reîncarnării. La mulţi dintre aceiaşi copii cu amintiri din vieţi trecute a constatat prezenţa surprinzătoare a unor semne din naştere pe trupuri în zone ce corespundeau exact cu răni fatale care le-au fost produse în momentul morţii. Un exemplu în acest sens este al unui baieţel turc de 11 ani, care îşi amintea că a murit fiind împuşcat în cap accidental de un vecin în încarnarea anterioară. Surprinzător, copilul să născuse cu urechea dreaptă puternic deformată, care imita destul de fidel ranile decedatului, un fapt confirmat mai târziu de registre medicale şi chiar de fotografii obţinute cu greu de dr. Stevenson în timpul investigărilor. Iar cazul nu este unul izolat între cele cercetate de psihiatru; semne pe piele şi chiar degete lipsă au putut fi asociate cu răniri suferite în vieţile trecute de micii pacienţi. Într-un caz, doctorul a descoperit chiar semne din naştere care se potriveau cu intrarea şi ieşirea unui glonte din capul unui subiect ucis prin împuşcare. Şansele ca ceva de acest fel să se întâmple accidental sunt infime, iar dr. Stevenson deţine un număr de asemenea cazuri în registrele sale.

Copii prea talentaţi

Se mai numesc şi prodigy şi sunt copii înzestraţi, care posedă un talent sau o aptitudine deosebită – în general în domeniul ştiinţelor sau artelor. Aceşti copii excelează şi avansează remarcabil într-o anumită sferă de activitate mai ales creativă, depăşind cu mult posibilităţile tipice vârstei, precum şi pe majoritatea celorlalţi adepţi sau practicanţi ai respectivului domeniu. Între exemplele potrivite în acest sens se numără chiar cazul compozitorului austriac Wolfgang Amadeus Mozart, capabil să compună partituri simple la varsta de patru ani şi simfonii întregi în adolescenţă. Un alt exemplu este matematicianul Blaise Pascal, care a reuşit să pună bazele geometriei proiective la varsta de 16 ani. În timp ce ştiinţa modernă atribuie aceste talente rare unor simple reacţii chimice la nivel cerebral, ea nu reuşeşte să de lămuriri referitoare la motivul pentru care sau la felul în care creierele acestor personaje au o configuraţie diferită de ale celorlalţi. Să fie vorba despre vreo mutaţie genetică, sau de un amestec dezoxiribonucleic extrem de rar? Şi daca e aşa, de ce nu se răsfrânge şi asupra urmaşilor lor? Sau e oare posibil ca toţi aceşti oameni să îşi datoreze priceperea neobişnuită tocmai faptului că au mai făcut şi înainte toate lucrurile la care se pricep în viaţa curentă? Prin umare, este posibil ca un copil neobişnuit de talentat la matematică să fi fost profesor de asmenea materie într-o viaţă anterioară? Sau era Mozart un geniu al muzicii pentru că, după cum chiar el se pare că a pretins, a mai fost muzician de multe ori înainte? Dacă traumele, amintirile, interesele şi experienţele vieţilor anterioare par a se manifesta în cazul unor dintre vieţile curente, atunci de ce nu s-ar putea întampla la fel cu talentele şi capacităţile trecute?

Xenoglosia

Între cele mai interesate, şi totuşi foarte rare, manifestări ce vin ca dovezi în sprijinul ideii că reîncarnarea este un fenomen real, se numără xenoglosia, capacitatea sau tendinţa unei persoane aflate în stare de hipnoză regresivă de a se exprima într-o limbă străină şi pe care nu o cunoaşte. De multe ori este vorba despre numai câteva cuvinte sau fraze, dar există şi cazuri când subiectul poartă o întreagă conversaţie într-un dialect despre care nici măcar nu ştie că există. Sunt cazuri extrem de rare, foarte credibile şi convingătoare, de xenoglosie, în care subiectul nu doar vorbeşte într-o limbă străină, ci chiar foloseşte o versiune arhaică ce a ieşit din circulaţie, spre exemplu, de mai multe secole. Acest lucru face puţin probabil ca fenomenul să fie o fantasmă, o înşelătorie sau un caz de criptomnezie (amintiri uitate). Un exemplu bun în acest sens este cel al actorului Glenn Ford care, sub hipnoză, prin anii „60, şi-a amintit de o viaţă anterioară de cavaler francez sub domnia Regelui Ludovic al XIV-lea. Aflat în starea respectivă, bărbatul a descris fluent în franceză trăiri şi întâmplări din acea existenţă a sa, iar ceva mai târziu avea să se constate ca dialectul vorbit de Ford era cel parizian de secol XVII, nefolosit de mai bine de 300 de ani. Prin urmare, xenoglosia rămâne un pilon rezistent în susţinerea reîncarnării, dar se întâmplă prea rar pentru ca cercetătorii să poate trage o concluzie clară.

Deja Vu

Aşa cum probabil cei mai mulţi oameni ştiu, Deja Vu este un soi de al şaselea simţ prin care individul trăieşte senzaţia repetiţiei unui eveniment (mare sau mic) pe care însă nu l-a mai trăit, cel puţin în viaţa curentă. De asemenea, fenomenul se mai manifestă şi prin cuoaşterea inexplicabilă a planului unei clădiri sau al unui oraş, spre exemplu, de către o persoană care nu a vizitat niciodata locul respectiv. Pentru unii, asemenea episoade şi deprinderi înseamnă reminiscenţe ale unei vieţi anterioare, care au supravieţuit cumva procesului morţii şi renaşterii. Totuşi, ştiinţa insistă că asemenea experienţe sunt de fapt similarităţi coincidenţiale între prezent şi un trecut asemănător dar uitat. Această idee se bucură fără îndoială de ceva credit, pentru că s-a demonstrat în mod repetat că memoria este un mecanism uneori instabil şi fără reguli, capabil să amăgească mintea în diverse feluri. Cu toate acestea, nici chiar o similaritate de locuri şi întâmplări nu poate explica, de exemplu, cum reuşeşte o persoană să descrie şi să numească corect un labirint de străduţe dintr-o localitate unde se află în premieră. Nu există o logică foarte clară nici pentru capacitatea unor oameni de a şti exact dispunerea camerelor într-o casă nevizitată înainte. Similarităţile, şansele de potrivire, sau ghicitul au procentajul lor în acest context, însă unele relatări sunt atât de precise şi de stufoase încât fac din reîncarnare cel puţin o posibilă pistă de urmărit în încercarea de a găsi o explicaţie.

Fobii nejustificate

Fobiile, acele senzaţii de teamă incontrolabilă faţă de lucruri care nu prezină în mod necesar un factor de ameninţare sau risc la adresa noastră, sunt destul de des experimentate de oameni. Felul în care se dezvoltă fobiile este destul de bine înţeles ca proces, fiind în general un raspuns la traume din trecutul persoanelor, de obicei din copilărie, care se manifestă mai târziu sub forma unor panici iraţionale. Dar ce se poate spune despre fobiile intrinseci, intrauterine, predefinite, despre care nu se ştie că ar avea la bază traume asociate? Nu este o presupunere, există cazuri atestate de indivizi îngroziţi de înec şi de apă de cântd se ştiu, la fel cum există oameni şocaţi de cai, deşi nu au trăit în această viaţă nicio experienţă nefericită legată de aceste elemente. Răspunsul pare să vină din regresia hipnptică, preces în cadrul căruia mulţi astfel de subiecţi relatează episoade traumatizante din vieţi anterioare, ce vizează tocmai întâmplări implicând lucrurile de care se tem acum incontrolabil. De aceea, este posibil ca cel înfricoşat de apă să fi murit înecat într-o viaţă trecută, iar cel cu teamă de cai sa fi decedat lovit de copite sau aruncat din şa, iar aceste traume rămând întipărite în încarnarea prezentă. Vestea bună este că s-a demonstrat cum odată ce o traumă de viaţă anterioară este identificată ca rădăcină a unei fobii din viaţa actuală, spaima începe să se vindece, adeseori cu mult mai mare succes decât în cazul oricăror terapii convenţionale. Comunitatea medicală respinge în general cauza traumei din altă viaţă, argumentând că această impresie nu este decât o fantezie produsă de subconştient pentru a masca trauma reală, dar acceptă că o asemenea identificare rezolvă eficient temeri sevre şi inexplicabile.

Tendinţe homosexuale şi transsexuale

Tulburările orientării sexuale umane au fost considerate multă vreme o chesiune de liber arbitru, o tendinţă videncabilă prin voinţă. Totuşi, recent, s-a demonstrat contrariul şi s-a constatat că până la 3% din populaţia planetei dezvoltă sau conştientizează o aplecare aproape integral homosexuală în adolescenţă sau o are chiar ca urmare a unor tipare genetice. Rămâne însă de domeniul enigmei ce anume cauzează incontestabil incertitudinile sexuale şi daca este vorba de influenţa mediului, de educaţie, de biologie, sau chiar despre ceva de altă natură. Dacă homosexualitatea este rezultatul unei foste încarnări într-o fiinţă de sex opus celui din viaţa actuală? Este posibil, având în vedere că de multe ori subiecţii aflaţi sub efectul regresiei hipnotice povestesc despre viaţa imediat anterioare ca din perspectiva unei persoane de sex diferit. Prin urmare, s-ar putea ca intersectarea de sexe manifestată prin reîncarnare să aibă un impact profund asupra fiinţei. Probabil că oamenii cu asemenea reminiscenţe se identifică cu genul lor sexual anterior şi reţin multe dintre caracteristicile posedate înainte. Prin urmare, un bărbat ar putea fi atras de un alt bărbat ca urmare a orientărilor feminine moştenite, indiferent de gradul de masculinitate pe care îl are în alte zone ale vieţii prezente. Deşi se află departe de a reprezenta o dovadă solidă a reîncarnării, homosexualitatea, bisexualitatea, travestirea şi chiar pedofilia pot analizate, poate forţat, şi din perspectiva unui bagaj dintr-o viaţă anterioară.

Hobby-uri, interese şi obsesii

Mulţi dintre noi manifestăm încă din copilărie o afinitate faţă de anumite obiecte, locuri sau activităţi, pe care le transformăm uneori în hobby-uri de o viaţă şi chiar în obsesii. De unde vin ele? Cum se face că cineva este din primii ani de viaţă „intelectuală”, o persoană este extrem de interesată despre al Primul Război Mondial, spre exemplu? Sau de ce dezvoltă un copil, ori un tânăr, o pasiune pentru o ţară străină pe care nu a vizitat-o niciodată şi cu care nici nu are vreo conexiune evidentă? Pot fi puse şi aceste aplecări tot în seama unor ecouri ale unei încarnări anterioare? Este Războiul Mondial pur şi simplu un subiect fascinant, sau în viaţa trecută entuziastul acestui eveniment poate a participat la lupte? Este tânărul atras de ţara străină pentru că agrează limba, cultura, obiceiurile şi istoria acesteia, sau e mai mult de atât? Sunt şanse ca, deşi să nu ne amintim de o existenţă anterioară, să rămânem în această viaţă cu urme ale experienţelor şi intereselor celor care poate am fost cândva. Reîncarnarea este doar un răspuns posibil, dar demn de luat în calcul. Nu se ştie cât dintr-o eventuală viaţă anterioară aducem cu noi în existenţa curentă, fie şi în cele mai subtile şi subconştiente feluri, dar e posibil ca acest trecut neacceptat al sufletului să fie mult mai legat de prezentul şi de viitorul nostru decât ne imaginăm.

Sursa: aici

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , | 2 Comments »

Arhivele transcendente

Posted by Radu Albota pe 12/07/2011

Neîndoielnic că memoria colectivă a omenirii a salvat în gândirea tradiţională şi în cultura populară o serie de date ezoterice, care vin din timpuri de dincolo de orizontul nostru limitat, şi aceste cunoştinţe ezoterice nu sunt produse spontane ale masei poporului, ci au cu totul altă origine decât cea terestră, revelată uman prin tradiţiile sacre, mituri, ritualuri, legende, balade, basme, toponimie (nume de locuri). Iată ce spunea în acest sens unul din cei mai competenţi cugetători ai Sacrului, Rene Guenon, în cartea sa: „Simboluri fundamentale ale ştiinţei sacre”, (ed. Gallimard, Paris 1962): „Concepţia însăşi a folclorului, cum e înţeleasă în mod obişnuit, se sprijină pe o idee radical falsă: că există «creaţii populare », produse spontane ale masei poporului. Însă, interesul profund al tuturor tradiţiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că nu sunt de origine populară, având o valoare simbolică reală. Nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supravieţuirii. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiţii, trecându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat că ar fi imposibil de determinat, poporul împlinind astfel funcţia unei memorii colective. Se constată că ceea ce e astfel conservat conţine o sumă considerabilă de date ezoterice (secrete iniţiatice), tocmai ceea ce este mai puţin popular prin esenţă”.

Dar cum se petrec lucrurile? Organizaţia tradiţională iniţiatică încredinţează voit memoriei colective populare ceea ce s-ar pierde ireversibil şi ar trebui salvat. În acelaşi timp caracterul secret, puţin cunoscut de majoritatea colectivităţii, e o garanţie suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă.

Arhivele transcendente sunt tocmai aceste lumini din depărtări transmise de  civilizaţii galactice, de către acei veghetori asupra ordinei şi armoniei transcedentale, revelate oamenilor prin sacru, reprezentat diferit acest sacru de sentimentul religios trăit de omenire.

A existat un proiect , „Ciclopii”, iniţiat de NASA, care întrevedea construirea celei mai mari „urechi” a Terrei, pentru interceptarea posibilelor telecomunicaţii interstelare, condus de doctor Bernard Oliver. Acesta afirmă într-un interviu: „Poate că asemenea telecomunicaţii interstelare, contacte interstelare, s-au desfăşurat din timpuri imemoriale, poate de miliarde de ani în galaxia noastră.

Punându-ne în legătură cu aceste civilizaţii vom avea posibilitatea să intrăm în posesia unui imens patrimoniu de cunoştinţe, poate transmise zona incontrolabilului. Şi din nou pietrele Egiptului sunt amuţite. Ce spun însă sursele arhaice care ne-ar oferi Cheia Sfinxului?

Prima sursă în timp este opera „Aigyptiaka” (Istoria Egiptului) scrisă de Manethon, un mare preot egiptean la templul din Heliopolis, din sec.III înaintea erei noastre.

În cartea lui Manethon, şi în alte scrieri care i-au urmat, se susţine că în epoca predinastică, deci înaintea regelui Menes (cu care începe prima dinastie a faraonilor), în Egipt ar fi domnit zeii la început şi apoi în epoca succesorilor lor, semizeii sau Şemsu-Hor (a slujitorilor lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris, care sunt puşi pe plan de egalitate cu „Şemsu Hor”, cel ce i-a urmat lui Horus) şi asta o perioadă îndelungată de timp (între 28.000 şi 36.000 de ani) înainte de Menes – prima dinastie a faraonilor.

Ştiinţa modernă consideră aceasta ceva ireal şi mitic.

Continuând povestea şi citind deja, repet, de la planetă la planetă, de la civilizaţie la civilizaţie, încă de miliarde de ani în urmă”.

Pentru că memoria arhivelor transcendente a însămânţat un anumit cod şi nişte tipare arhaice memoriei colective umane, percepute printr-o secretă ştiinţă a simbolurilor, ştiinţa contemporană consideră ex abrupto orice viziune şi simbol care nu se descrie cu cheia raţiunii ştiinţei la care au ajuns, drept izvoare nesigure, mitice, expediate cu bunăvoinţă într-un tărâm al bâiguielilor numit – compătimitor – preistorie!

Aşadar, ceva incompatibil cu rigoarea şi cu revolta şi trezirea lui Toma Necredinciosul.

Dacă răsfoim puţin dosarul ştiinţei „Egiptologie”, dăm peste atât de mulţi tăgăduitori, oameni de ştiinţă, egiptologi, care lasă pe mai departe să stea neîntoarse filele papirusurilor cu o istorie sacră ce e plasată de unii dintre ei (şi nu puţini!) în într-o altă cheie arhivele transcendente descoperim conform vechilor texte egiptene, că Heliopolis, locul iniţial de baştină al preoţilor, ar fi fost fondat cu mult înaintea epocii predinastice de către slujitorii lui Horus. Există un papirus (Papirus demoticus Berlin) unde se arată că Heliopolis exista înainte de crearea Pământului. Un alt papirus, „Papirusul Torino”, denumeşte aceste spirite şi semizei („slujitori ai lui Horus” sau „succesorul lui Horus”) drept spirite transfigurate, „urmaşe ale lui Horus”. Şi acestei noţiuni ar fi neinspirat să i se acorde o calitate istorică.

*

Orice rege, în momentul în care a murit, a fost declarat întruchiparea unui „spirit transfigurat”. Orice rege mort devine un Osiris, el îşi pierde individualitatea nelimitată şi se dispensează – ca “succesor al lui Horus” – în acea forţă spirituală nebuloasă (acele spirite transfigurate) care l-au sprijinit pe regele în viaţă din vremi imemoriale.

Doi oameni de ştiinţă germani, H. Bergmann şi Fr. Rothe, îşi pun întrebarea: „ce s-ar întâmpla dacă acea «forţă nebuloasă spirituală» ar fi fost reală pe atunci, iar noi nu o putem percepe din cauza îngustimii ştiinţei noastre?”

E încă un exemplu al logicii hibride a ştiinţei: ceea ce nu se poate explica prin concepţia noastră despre lume, nu poate fi ceva real, trebuie considerat exclusiv mitologie şi deci incontrolabil.

Cei doi oameni de ştiinţă germani, încercând să explice codul piramidelor, ajung la următoarea concluzie: „nu egiptenii celei de a IV-a Dinastii au fost constructorii celor trei piramide de la Gizeh, ci membri ai unei civilizaţii anterioare, superioare din punct de vedere tehnic. Suntem convinşi că acea civilizaţie superioară a existat într-o epocă situată de ştiinţa actuală într-una socotită mitică, atunci când în Egipt domneau „Zeii”. (H.Bergmann, Frank Rothe: Codul piramidelor, ed. Saeculum 20.Buc 2004, pg.14).

Uimeşte însă pe călătorul de la începutul mileniului trei mulţimea de piramide de-a lungul Nilului şi a zonelor învecinate cu el din Egipt, existând peste 30 de piramide mari şi vreo sută de piramide mai mici. Cei care le-au cercetat au fost surprinşi să observe orientarea lor astronomică echinocţială (21 martie şi 21 septembrie) ori solstiţială (22 iunie şi 22 decembrie).

Graham Hancock în „Oglinda cerului” (München, 1998) conchide că între piramidele de la Gizeh, Sfinx şi celelalte construcţii există o încrengătură care în diverse puncte ale globului nostru reprezintă poziţii ale stelelor la echinocţii şi că ele sunt reprezentate sub forma unor temple şi piramide.

Robert Bauval şi A. Gilbert în cartea „Secretul lui Orion” (Munchen, 1994) conchid că toate piramidele de la Abu-Roaş în nord, până la Dahşur în sud, împreună cu platoul piramidelor de la Gizeh ca punct central – toate ar putea fi o proiecţie a constelaţiei Orion, iar Nilul ce le înconjoară ar corespunde pe pământ Căii Lactee. Acesta ar fi un indiciu al existenţei unui plan iniţial comun pentru ridicarea tuturor piramidelor din Egipt, care toate sunt în legătură cu cunoştinţe amănunţite de astronomie.

Robert Bauval în cartea sa a dovedit că cele trei piramide de la Gizeh reprezintă cele trei stele din interiorul pătratului Constelaţiei Orion. Coridoarele ce ies din camerele reginei şi regelui din piramida lui Keops sunt şi ele orientate precis spre anumite stele la o oră precisă. Coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat spre Sirius, cel sudic din camera regelui vizează Zeta din Orion, steaua din centrul celor trei. Coridorul nordic al camerei reginei este orientat spre Kohab din Carul Mic, cel nordic din camera regelui spre Alpha Draconis, care în jurul anului 2500 î.Hr. era Steaua Polară. Autorii Bauval şi Hancock în cărţile lor consideră că orientarea Marelui Sfinx în ziua echinocţiului (21 martie, la Creştini, nu întâmplător se numeşte Buna-Vestire, sărbătorită la 25 martie) direct la răsăritul Constelaţiei Leul, ar fi un indiciu că sub Sfinx ar putea exista încă încăperi subterane nedescoperite.

În fapt, observaţiile celor doi se referă cumva şi la mulţimea tunelurilor subterane, tuneluri pe care le regăsim la scară planetară şi care legate între ele ar putea da mii de kilometri. Vom discuta într-un alt articol despre tunelurile de sub munţii, măgurele, piscurile şi grotele cu inscripţionări rupestre din ţara noastră şi descifrarea lor simbolică.

Ştiinţa legată de acest plan atotcuprinzător exista după construirea piramidelor lui Keops, Kefren şi Mykerinos şi a fost transmisă mereu urmaşilor (s-au tot construit piramide până la regenţa lui Khendjer, un faraon din Dinastia a XIII-a din jurul anului 1745 înainte de Hristos) pentru a păstra planul iniţial.

O dovadă în acest sens o găsim în scrierile antice hermetice apărute în jurul anilor 100 î.Hr. – 100 d.Hr. După aceste scrieri, zeul grec al tămăduirii, Asklepios, ar fi fost iniţiat de Hermes Trismegistul (care întruchipează cele trei cunoaşteri) în tainele cerului, iar Hermes întreabă: „Sau tu, oh, Asklepios, eşti oarecum neştiutor că Egiptul este copia cerului? Mai mult, este locuinţa cerului şi a tuturor forţelor ce se află în cer” (citat din Biblia ereticilor, Stuttgart, 1997 de G.Lüdemann /M.Janssen).

Să ne amintim de un adevăr revelat în Biblie, „ceea ce este sus este şi jos” şi îndeosebi de celălat adevăr cu care începe liturghia (slujba) ortodoxă: „să ne rugăm pentru Pacea de Sus”!

*

Tot acest tezaur transcendent, toate acele proiecte de început ale unor timpuri primordiale, toate acele mesaje şi învăţăminte ezoterice (secrete, iniţiatice) sclipesc ca nişte borne transcendente în limbajul cifrat, codificat din piramide, temple, grote subterane, mituri, ritualuri, balade şi cântece bătrâneşti, datini şi toponimie. Toate sunt lumini din depărtări şi au supravieţuit prin memoria colectivă umană, ea însăşi programată să memoreze şi apoi să poată accesa acea mirabilă sămânţă implantată codului nostru genetic: memoria arhetipurilor. Această dimensiune a codului uman ca virtualitate doar la anumite paliere şi niveluri la care ajunge cunoaşterea umană, ca rod al iniţierii Marelui Civilizator Hermes Trismaegistul.

Matematicianul dr. Jaques Vallée, membru al grupului internaţional de cercetători autointitulat „Colegiul invizibil”, dictat de motivul acceptat al discreţiei, spune: „Există însă o certitudine: o forţă străină se manifestă în mediul nostru înconjurător. Eu cred că o forţă puternică a influenţat altă dată umanitatea şi o influenţează acum din nou. Ce tehnică stranie utilizează această forţă pentru operaţiunea sa? Aceasta este de fapt problema care formează baza de lucru a „Colegiului Invizibil”.

Ideea de bază pe care o lansează J.Vallée e cu adevărat revoluţionară: „cea mai mare parte a observaţiilor privind obiectele zburătoare neidentificate nu ar fi în realitate sesizarea unor prezenţe de nave cu echipaje extraterestre. Acestea ar fi, de fapt, manifestări ale unei „lumi paralele, invizibile” coexistentă pe Terra.

Prin ce mister moştenim, în unele cazuri, chiar o memorie fotografică aşa de puternică, încât se pot recunoaşte locuri şi obiecte pe care numai înaintaşii noştri le-au cunoscut?

Unii vorbesc despre „memoria celulară”. Universul nu este doar materie, ci şi energie vibratorie. Această energie acţionează pretutindeni – în apă, în pietre, dar şi în străfundul celulelor noastre.

Locurile au o memorie care poate intra în rezonanţă cu a noastră. Un caz interesant este “Misterul lui Gulliver”, eroul lui D.J.Swift, revelat în cartea „Călătorie spre Laputa”, scrisă în 1727. Cei doi sateliţi ai Planetei Roşii (Marte) au fost văzuţi prin telescop abia în vara anului 1877, dar despre existenţa lor şi o foarte ciudată descriere a lor, cu menţionarea datelor astronomice privind orbitele şi perioadele de timp ale efectuării mişcării lor de revoluţie în jurul planetei, avem date din cele povestite de nemuritorul Gulliver în cartea scrisă de Swift cu 150 de ani înainte de descoperirea optică a sateliţilor respectivi.

Iată un pasaj din textul care a conturat încă o enigmă despre Marte: astronomii liliputani îşi petrec cea mai mare parte a vieţii observând corpurile cereşti, având la dispoziţia lor lentile care prin calitate le întrec cu mult pe ale noastre…

Ei au descoperit, de asemenea, două stele mai mici sau sateliţi care se rotesc în jurul lui Marte, dintre care cel interior este la o distanţă de centrul planetei primare egală exact cu trei diametre ale planetei, iar cel exterior cu cinci diametre; primul face o revoluţie în zece ore, iar ultimul în douăzeci şi una de ore şi jumătate, astfel încât pătratele perioadelor lor sunt aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor lor până la centrul lui Marte”.

Cei doi sateliţi descoperiţi de astronomi în 1877 au fost botezaţi Phobos şi Deimos.

Astăzi se ştie că Phobos se roteşte pe o orbită circulară având o rază de 9.377 km faţă de centrul planetei, ceea ce corespunde la 2,8 raze ale planetei, faţă de trei raze cât „ştia” J.D.Swift cu mult timp înainte de a fi descoperit.

Sursa de informare a lui Swift rămâne în continuare o enigmă. Dar enigmele nu se opresc aici, căci astrofizicienii de azi consideră că cei doi sateliţi ar fi artificiali, construiţi în mod tehnic.

Savantul rus I.S. Şklovski considera în 1959 că dacă ar fi fost obiecte naturale, ar fi trebuit să se fi prăbuşit de mult timp pe solul planetar, faţă de acea sesizare a micşorării treptate a altitudinii de rotaţie la ambii sateliţi (Fl.Gheorghiţă, „Revenirea zeilor”, ed.Obiectiv, 2003, Craiova, pg.141).

Marele poet român al secolului XX, Nichita Stănescu, oferă o cheie de citire pentru asemenea coduri plămădite în Arhivele transcendente:

1. „Scriere este totul.

Peştele e literă

în alfabetul mării.

O frază sunt păsările-n zbor.

2. Totul e scriere.

Totul este de citit.

Piatra poate fi citită,

iar norii ne spun o poveste.

3. Triste, muncite alfabete,

îşiruind istorii vaste.

Chiar mâna mea ascunde-n sine

Uitata scriere a unui imn.

4. Stau singur şi în gânduri, Doamne,

iar gândurile litere îmi sunt.

Încerc să recompun o frază

Dar timpul meu preschimbă scrisul.

5. O, de-aş putea să te citesc,

O, de-aş putea să desluşesc

aceste stranii alfabete…”

(N. Stănescu: Lecţia de citire din volumul Măreţia frigului)

Sursa: revista La Drum

Posted in La limitele ştiinţei | 1 Comment »

Ganduri pentru apa

Posted by Radu Albota pe 10/03/2011

Dr. Masaru Emoto a devenit foarte cunoscut la nivel mondial in urma rezultatelor sale uluitoare in studierea cristalizarii apei. Prin aceste experiente,  demonstreaza fara echivoc existenţa aspectelor subtile, energetice, precum si influenta evidenta pe care gandurile, sentimentele, muzica, imaginile, etc. o pot avea asupra materiei. Apa este purtatoare de informatie si poate fi foarte usor impresionata, impregnata, cu diferite energii. A facut multe experiente cu apa cristalizata, avand provenienta din diferite rauri, lacuri, apa de la robinet, etc.
Experimentele sale au urmarit in principal urmatorul mod de actiune:
– se iau mai multe probe de apa dintr-o sursa;
– se pastreaza o proba ca martor, iar celelalte probe sunt supuse unor influente dintre cele mai diverse: rugaciuni, meditatie, multumiri, ganduri bune, ganduri negative, muzica de cele mai diferite facturi;
– apoi toate probele sunt congelate intr-o instalatie speciala care asigura inghetarea aproape instantanee a apei;
– probele de apa, devenite acum probe de gheata sunt sectionate in felii extrem de subtiri cu ajutorul microtomului si fotografiate sub microscop.
Experimentele au aratat moduri diferite de formare a cristalelor de gheata, in functie de influentele suferite de proba de apa: de la aspecte total necaracteristice apei, cu forme aproape amorfe (aparute ca urmare a gandurilor sau influentelor considerate negative) si pana la cristale de o frumusete si complexitate greu de imaginat.
Toate probele provin din aceeasi sursa, si practic nu exista o alta explicatie privind modul diferit de cristalizare a ghetii decat cel referitor la influentele suferite.
Semnificatia acestor experimente devine evidenta in momentul in care constientizam ca noi suntem, in proportii de 70-80%, apa.
Tot ceea ce se intampla cu apa in cadrul acestor experimente, se intampla si cu apa din corpul nostru.
.
Ganduri bune iti doresc!

Posted in La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Cate planete adaposteste Galaxia noastra?

Posted by Radu Albota pe 22/02/2011

Oamenii de ştiinţă au realizat primul „recensământ” al planetelor Căii Lactee, rezultatul estimării fiind o cifră… astronomică: aproximativ 500 de miliarde.
Cel puţin 500 de milioane dintre acestea se găsesc în regiuni cu temperaturi potrivite, medii, unde, teoretic, ar putea exista viaţă.

Rezultatele au fost obţinute extrapolând datele colectate de telescopul Kepler al NASA, a cărui misiune este descoperirea de noi planete locuibile.
Până în prezent, Kepler a reperat în afara sistemului nostru solar 1.235 planete noi; 54 dintre ele se află în zona „temperată” unde ar fi posibilă existenţa vieţii.
Oamenii de ştiinţă au calculat că aproximativ 50% dintre stelele din galaxia Calea Lacteee au planete care orbitează în jurul lor, iar una din 200 de stele are planete în „zona locuibilă”.
Anul trecut, astronomii au estimat că există, în galaxia noastră, aproximativ 300 de miliarde de stele, iar numărul galaxiilor din Univers este evaluat la 100 miliarde.
Sursa: CBC
.

Posted in La limitele ştiinţei | Leave a Comment »

Tehno ADN, sau simfonia stiintei

Posted by Radu Albota pe 11/01/2011

Posted in Dezvoltare personală, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Cealaltă parte a infinitului – găurile negre

Posted by Radu Albota pe 19/12/2010

 

Un documentar extrem de interesant, în captivanta lectură a lui Liam Neeson.

Click pe CC pentru subtitrare în limba engleză.

Posted in La limitele ştiinţei | Leave a Comment »

Exorcismul – la limita ratiunii

Posted by Radu Albota pe 09/11/2010

Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.

Posedarile demonice sunt descrise ca fiind controlul asupra unei fiinte de catre Diavol sau de catre acolitii sai, fiinta folosita ulterior in scopuri distructive pentru sine si pentru ceilalti. Printre manifestarile acestei “stari” se numara stergerea memoriei sau a personalitatii, iesirile violente si convulsiile. Diferita de posedarea voluntara, in care persoana se lasa dominata de entitati pentru a facilita comunicarea cu spiritele din alte lumi, in posedarea demonica subiectul nu are nici un control asupra duhurilor care-l stapanesc. Neluandu-se nici o masura pentru indepartarea ei, entitatea nu va inceta din a chinui persoana posedata, pana cand aceasta din urma trece in nefiinta.

Din vremuri stravechi

In numeroase culturi si religii sunt mentionate manifestari demonice asupra fiintelor umane, indiferent de rangul social al acestora. Cele mai vechi referinte cu privire la posedare provin de la sumerieni, care credeau ca toate bolile trupului si ale mintii sunt cauzate de niste „gid-dim”. Gid-dim erau spiritele mortilor care salasuiau in Infern, repreze ntand, dupa credinta sumeriana, doar o jumatate a unei persoane decedate, cealalta fiind „adda” (cor pul). „Adda” era deseori ingropat sub podeaua casei familiei, timp in care spiritul se despartea de corp si cobora in lumea de dincolo.

Puterea unui astfel de gid-dim statea in realizarile din timpul vietii si in numarul de fii pe care raposatul ii avea. Spiritele se puteau intoarce in lumea celor vii pentru a-i bantui si pedepsi pe nesabuitii care lasau persoanele decedate neingropate sau daca nu li se cinstea memoria.

Romanii credeau ca nu doar fiintele umane puteau fi posedate, ci si animalele, plantele, chiar si obiectele neinsufletite. In secolul V, Papa Gregoriu I scria despre o calugarita posedata de un demon care intrase in corpul sau prin intermediul unei frunze de salata pe care aceasta o mancase.

Conceptul de „influenta demonica” in crestinism se aseamana cu cel evreiesc. In Noul Testament sunt descrise episoade in care Iisus intalneste persoane demonizate, pe care le vindeca prin alungarea entitatilor malefice din corpurile posedatilor.

Diagnosticul religios

Mai tarziu, in Evul Mediu, teologii considerau posedarea ca fiind o erezie si oricine avea manifestari ciudate era suspectat de a fi influentat de spirite malefice. Diavolul sau servitorii sai erau denumiti „energumenus”, in timp ce posedatilor li se spunea „energumen”. Se intocmise chiar si o lista a simptomelor prin care se putea recunoaste o persoana posedata de spirite malefice, printre care:

  • abilitatea de a blasfema in alte limbi decat acelea cunoscute de persoana in cauza;
  • abilitatea de a citi gandurile altora si de a dezvalui intamplari ce urmau sa aiba loc;
  • forta fizica supraomeneasca;
  • abilitatea de a voma orice obiect / mancare inghitit de posedat;
  • teama / repulsia fata de obiectele sfinte;
  • inabilitatea persoanei de a pronunta numele lui Cristos.

In practica, era de ajuns ca o persoana sa manifeste doar unul dintre aceste simptome pentru a fi etichetat drept posedat. Era cunoscut faptul ca persoanele banuite de aceasta „maladie” aveau un aspect respingator, priviri incruntate, buze vinete, corpul le tremura in permanenta, iar atunci cand vorbeau limba le iesea din gura neobisnuit de mult si vorbele contineau insulte si blasfemii la adresa divinitatii. De asemenea, erau capabili sa imite sunetele emise de animale si sa aiba o tonalitate a vocii neobisnuita timbrului lor vocal. Posedarea se manifesta in doua etape distincte: una de calm si una de criza. Stadiul crizei se manifesta prin contorsiuni, izbucniri de furie, cuvinte vulgare si blasfemii. In timpul perioadei de calm, totul este, in mare, uitat, iar comportamentul revine la normal, chiar pana la piosenie.

In aceasta perioada, crestinii au cunoscut o apropiere fara precedent de religie, fiind tematori fata de Diavol. Credinta populara era ca intre Dumnezeu si Satana se poarta un razboi continuu pentru sufletele muritorilor. Credinciosii erau convinsi ca posedarea se putea infaptui pe doua cai. Fie spiritele intrau direct in corpul victimei, fie entitatea era trimisa de o alta persoana cu ajutorul fortelor intunericului.

Oamenii credeau ca Dumnezeu permitea Satanei sa-i testeze cu ispite si greutati, bazandu-se pe pilda lui Iov. De fiecare data cand se intampla o nenorocire (recolte distruse, turme moarte, boli grave) oamenii cautau o vrajitoare pe care sa dea vina. Urmarea era ca aceasta, vinovata sau nu, era arsa pe rug. Multe vaduve lipsite de ajutor au fost deposedate de proprietatile lor si arse, fiind declarate vrajitoare.

Contraofensiva: Exorcizarea

Exorcismul este un ritual religios care are ca scop final expulzarea unei entitati malefice dintr-o fiinta vie. Aceasta practica este probabil universala: in momentul in care oamenii au imbratisat credinta si s-au inchinat unui dumnezeu, au recunoscut prin acest act si ex istenta raului, reprezentat de diavoli si demoni. Prin urmare, practica exorcismului a aparut in sanul societatilor primitive, ca o metoda de indepartare a posesiei diavolice. Sub aceasta forma este regasita si in samanismul caucazian, ritualurile africane si in practiciile vodoo. Exorcismul va fi institutionalizat in crestinismul catolic, in mod special in Evul mediu, fiind practicat pana in mai putin credulele timpuri moderne, atat la nivel simbolic, cat si la un nivel practic.

Intr-o forma mult mai simpla, exorcizarea este practicata in cadrul ritualului botezului, insa functia sa este mai degraba simbolica. In ceea ce priveste exorcizarea canonica, aceasta nu poate fi efectuata decat de catre un preot exorcist si numai cu permisiunea unui episcop. Lasand la o parte semnificatia sa teologica sau culturala, ca si alte fenomene parapsihologice care ii pot fi asociate, criza posedarii poate fi usor confundata cu una de isterie, spasmofilie sau cu starea de transa. Pentru teologii catolici, diagnosticul diferentiat intre boala mentala si posedarea diabolica a fost pus pentru o lunga perioada de timp pe seama fenomenelor paranormale.

Un caz concret

Cazul tinerei Annelise Michel (21.sep.1952 – 01.jul. 1976) a produs multa valva la vremea respectiva si a inspirat ulterior realizarea filmelor „Exorcizarea lui Emily Rose” (2005) si „Requiem” (2006). Annelise a trait in Germania la jumatatea secolului trecut, fiind nascuta intr-o familie extrem de religioasa. La varsta de 16 ani a fost diagnosticata cu epilepsie la clinica de psihiatrie din Wurzburg, suferind de tulburari mentale severe datorate unui ritual de exorcizare.

Dupa o perioada petrecuta in spitalul de psihiatrie, starea Annelisei nu s-a imbunatatit, ci dimpotriva, au aparut si starile de depresie. Concentrandu-si viata in jurul spiritului bisericesc, a inceput sa creada ca starea ei era datorata posedarii demonice. Tratamentul medical indelungat pe care-l urmase nu daduse nici un rezultat, starea inrautatindu-se cu fiecare zi, ba mai mult, devenise intoleranta la obiectele sfinte. Vazand ca medicina conventionala nu daduse deloc rezultate, Annelise a devenit tot mai ferma in convingerile sale ca maladia de care suferea era de natura spirituala, dar totusi a inceput tratamentul cu medicamente psihotropice. In acest timp, parintii au apelat la mai multi preoti locali in vederea efectuarii unui ritual de exorcizare. Dupa multe refuzuri, ritualul a fost acceptat de catre episcopul Josef Stangl in septembrie 1975.

Episcopul i-a desemnat pe preotii Arnold Renz si Ernst Alt sa infaptuiasca exorcizarea. Procedeul a durat 11 luni si s-a tinut in secret in camera Annelisei, iar de-a lungul sau tratamentul medicamentos a fost intrerupt. Vocile din interiorul posedatei sustineau ca demonii care o chinuiau erau Iuda Iscariotul, Cain, Nero, Adolf Hitler, Valentin Fleischmann (un calugar din sec XVI cazut in dizgratie) si Lucifer insusi. Pe 1 iulie 1976, Annelise Michel a murit in somn, lucru pe care, de altfel, ea il prezisese cu exactitate. Potrivit autopsiei, decesul a fost cauzat de malnutritia si deshidratarea din timpul celor 11 luni de exorcizare, iar vinovatii (preotii si parintii Annelisei) au fost judecati si condamnati. Astazi, mormantul Annelisei Michel din Klingenberg am Main reprezinta un loc de pelerinaj pentru multi catolici, convinsi ca aceasta a suferit extrem de mult pentru a ajuta sufletele din Purgatoriu.


Demonii contemporani

Credinta in posibilitatea posedarii demonice a inceput sa paleasca in momentul in care si-a facut aparitia medicina moderna. Ceea ce inainte se credea a fi controlul individului de catre un spirit, de obicei malefic, este acum interpretat ca fiind una din numeroasele forme ale tulburarilor mentale, lesne de explicat prin prisma activitatii sistemului nervos. Dar, cu toate ca orice tip de comportament este coordonat de creier, neurologia si neurochimia nu au descoperit toate raspunsurile la asa-zisele cazuri de posedare.

O persoana posedata era descrisa ca suferind de diferite boli sau malformatii, izbucniri violente (fizice si verbale), vulgaritate, cu porniri de auto-mutilare si spasme, abilitatea de a vorbi limbi necunoscute ei in mod normal si repulsia fata de obiectele si simbolurile religioase.

In ciuda acestei descrieri, dezvoltarea medicinei si a psihologiei a dus catre alte diagnostice decat cel al posedarii, explicatia aflandu-se in functionarea anormala a creierului si a sistemului nervos. Exista multe tulburari care se confunda cu prezenta unei entitati malefice printre care schizofrenia (si alte forme de psihoza) , tulburarea disociativa de identitate si sindromul Tourette.

Schizofrenia este caracterizata prin prezenta iluziilor si halucinatiilor, vorbire dezorganizata, comportament catatonic, raspunsuri afective si emotionale aplatizate. Episoadele psihotice pot simula foarte fidel starea de posedare demonica prin intermediul iluziilor si halucinatiilor, sentimente de vina si de grandomanie (persoana se crede Dumnezeu, Satana, sau ca unul din ei ii vorbeste si ii da instructiuni pentru o misiune speciala).

Reprezentativa pentru acest caz este si asa numita „folie a deux”, un sindrom destul de rar, prin care psihoza este transmisa de la un individ la altul, de obicei de la bolnav la persoanele apropiate, care sunt convinse pana la urma de existenta unei entitati malefice si care iau parte la asa-zisa misiune. Dupa caz, aceasta se poate transmite mai multor indivizi, fiind denumita „folie a trois”, „folie a quatre”, „folie a la famille”, „folie a plusieurs”.

Indivizii care sufera de schizofrenie exprimata prin comportament catatonic, au tendinta de a-si pozitiona corpurile in pozitii si posturi bizare pentru perioade de timp indelungate, avand expresii faciale si manierisme exagerate, precum si imitarea starii de transa.

O alta tulburare care a fost gresit diagnosticata ca posedare demonica este tulburarea disociativa de identitate, cunoscuta sub numele de personalitate multipla. Principiul acestei tulburari este prezenta a doua sau a mai multor identitati, fiecare cu modul propriu de a percepe sinele si mediul inconjurator si imposibilitatea de a-si aminti lucruri esentiale despre sinele propriu, in mod normal imposibil de uitat. Un demon aflat intr-o persoana isi are propriul scop, atitudine, manierisme, stil de a vorbi si chiar voce. Persoanei posedate ii e imposibil sa-si aminteasca perioada de timp in care demonul s-a manifestat prin intermediul ei, faptele si rezultatele actiunilor sale. Acest tip de comportament se regaseste in totalitate in principiul tulburarii disociative de identitate.

Sindromul Tourette a fost de-a lungul timpului cel mai adesea interpretat ca un semn al posedarii, din cauza manifestarilor sale: ticurile motorii si vocale (tuse, racnete, maraieli,fornait, repetarea obsesiva a cuvintelor sau a frazelor, incretirea nasului, ridicarea umerilor, salturi, rotiri, atingerea unor persoane sau obiecte), coprolalia si strigatele vulgare se credeau a fi o parte din manifestarile malefice si chiar un indiciu pentru acestea. Sindromul poarta numele neurologului francez care l-a descris pentru prima data in 1855, Gilles de la Tourette. Tulburarea obsesiv-compulsiva si hiperactivitatea cu deficit de atentie sunt foarte frecvente la pacientii cu sindromul Tourette si pot provoca tulburari mai grave decat boala in sine.

In loc de concluzie

Posedarea demonica si implicit tratamentul acesteia – exorcismul, pe de-o parte si interpretarile stiintifice, medicale, ale acestor fenomene, pe de alta parte, au inceput sa coexiste de o buna bucata de vreme. Daca la inceputurile evolutiei societatii, domina credinta ca tulburarile mentale isi aveau originea in invadarea si posedarea spiritului uman de catre entitati spirituale malefice, odata cu dezvoltarea stiintelor si in special a medicinei, o parte a societatii, cea cognitivista, cu vederi si intelegeri asupra lumii si vietii bazate pe convingeri materialiste, si-a deplasat interpretarile asupra acelorasi fenomene inspre explicatiile oferite de stiinta. Chiar daca medicina precum si alte cateva stiinte conexe explica o mare parte a manifestarilor considerate anterior ca posedare demonica, lacunele ramase si mai ales imposibilitatea vindecarii acestor afectiuni, determina o buna parte a populatiei sa duca mai departe credintele spirituale expuse pe scurt mai sus.

Aparitia teoriilor reincarnarii omului si a existentei unui ciclu de vieti umane ale aceleiasi entitati spirituale, aduce inca noi argumente si explicatii asupra maladiilor psihice, neincadrabile nici in posedarea demonica si nici in explicatiile stiintifice.

In cele din urma, singurul fapt cu adevarat cert, il constituie existenta unor afectiuni ale psihicului uman, descrise asemanator de toate teoriile mentionate. Atitudinea terapeutica este insa in mod cert diferita si imbratisarea uneia sau alteia dintre aceste teorii este pana la urma o chestiune ce tine de credintele, rationale sau nu, ale fiecaruia dintre noi.

Parafrazand un cunoscut proverb, am putea spune ca nu este real ce-mi demonstrezi tu, ci ceea ce percep eu.

Posted in La limitele ştiinţei | 1 Comment »

Dreamcatcher – miraculoasa poveste a prinzatorului de suflete

Posted by Radu Albota pe 31/10/2010

Ideea ca trupul uman ar putea servi drept recipient pentru un suflet fizic ce supravietuieste mortii a fost, intr-un timp, foarte rar contestata. Apoi, la un moment dat, au inceput sa infloreasca discipline stiintifice precum anatomia, chimia si fizica, ale caror rigori au inceput sa ridice intrebari tot mai insistente cu privire la locul anume din corp in care un suflet ar putea trai si in ce forma ar face-o.

In lipsa oricaror dovezi medicale existente sau macar intrevazute, in 1854, anatomistul german Rudolph Wagner a sugerat ca trebuie sa existe „o substanta speciala din care este facut sufletul” in corp, a carui existenta ar trebui dovedita prin experimentare. Wagner a fost mult ridiculizat pentru convingerile lui si, ani mai tarziu, rivalul sau Ernst Haeckel a zis in batjocura chiar ca in momentul mortii ar putea fi posibila lichefierea sufletului prin inghetarea lui si „stocarea ulterioara intr-un recipient, ca fluid nemuritor”.

Natura sufletulul uman a fost un subiect indelung discutat mai ales in interiorul comunitatilor victoriene de cercetare stiintifica, ai caror multi membri erau cercetatori eminenti. S-a ajuns la concluzii filosofice divergente, niciuna bazata pe dovezi empirice, masurarea oricareia dintre presupusele proprietati fizice ale sufletului fiind considerata mult prea dificila. Dar nu toata lumea era dispusa sa accepte aceasta situatie, iar in iarna lui 1896 doctorul Duncan MacDougall, un chirurg din Massachusetts, a iesit la rampa cu o idee inovatoare. „De ce nu”, a intrebat el „cantarim foarte exact un om in exact momentul mortii sale?”.

MacDougall a fost un membru al Societatii Americane de Cercetare Medicala, fascinat de ideea ca personalitatea umana ar putea supravietui mortii. Asemenea altora din profesia lui, nici el nu cunostea o localizare fizica in corpul omenesc a sufletului; dar era de parere ca este „de neconceput ca personalitatea si identitatea personala continuanda sa existe fara sa ocupe un spatiu”. MacDougall a denumit cu aceasta ocazie spatiul ipotetic ocupat de personalitatea umana „substanta sufleteasca”, sugerand ca, deoarece aceasta nu parasea trupul pana in momentul mortii fizice, ea trebuie sa fie tinuta in loc printr-o conexiune organica. Aceasta, a mai adaugat chirurgul, insemna ca substanta sufleteasca avea probabil o oarecare forma de masa si „devenea astfel detectabila in momentul mortii prin cantarirea fiintei umane decedate”.

Cu sufletul la cantar

Pana in 1901, MacDougall a adaptat un set de cantare industriale (cu o precizie de cinci grame), astfel incat un taler sa sustina o platforma pe care sa poata fi asezat un pat usor de spital, iar pe celalalt taler sa stea greutati individuale care pot fi adaugate sau inlaturate pentru a masura orice schimbare de masa. Odata instalate in spitalul sau, chirurgul a abordat cativa pacienti bolnavi in stare terminala pentru a le cere permisiunea sa ii cantareasca in ultimele ore de viata. In 10 aprilie 1901, aproximativ la ora 17:30, un barbat suferind de tuberculoza a fost amplasat pe aparat. A fost asistat de cel putin patru indivizi, intre care MacDougall si dr. John Sproull, un coleg care simpatiza cu teoriile chirurgului. La fel ca majoritatea celor suferinzi de aceasta afectiune, pacientul epuizat si-a pastrat calmul in timp ce trecea in nefiinta, orice modificare a greutatii sale fiind imediat notata. Pe durata a trei ore, a exista o timida dar constanta scadere in greutate, care a fost insa pusa pe seama deshidratarii datorate transpiratiei si respiratiei. Apoi, in jurul orei 21:00, conditia barbatului s-a agravat si cateva minute mai tarziu a decedat. MacDougall a explicat intocmai ceea ce a urmat: „In secunda in care viata a parasit trupul, talerul cu greutati a coborat cu o repeziciune uluitoare – ca si cand ceva ar fi fost ridicat de pe corp”. MacDougall si colegii sau au masurat cu exactitate o reducere a greutatii cu fix 21 de grame.

Imediata si masurabila reducere a greutatii din momentul mortii l-a incitat pe MacDougall dar, fiind primul experiment de acest fel derulat vreodata, chirurgul a dorit sa exploreze toate posibilele explicatii ale fenomenului. Pacientul nu defecase, dar isi golise vezica – desi urina s-a imbibat in asternuturile de sub el si nu a parasit patul. Oricum, aceasta nu era de ajuns pentru a cauza o usurare subita iar inspirarea si expirarea, chiar fortate, nu ar fi putut cauza o influentare de acel fel a cantarului. Pentru MacDougall, cele 21 de grame lipsa din momentul mortii erau inexplicabile prin orice cunostinte medicale conventionale dar, asa cum el insusi a declarat, era doar cazul unui singur pacient.

In noiembrie, MacDougall a facut cunostinta cu cel de-al doilea pacient al sau, de asemenea suferind de tuberculoza si muribund in ultimele ore de viata. Masuratorile au durat timp de patru ore si un sfert, interval dupa care omul a incetat sa mai respire, chiar daca fata lui a continuat sa aiba usoare convulsii inca 15 minute. „Odata cu ultima miscare a musculaturii faciale”, a scris MacDougall, „greutatea a scazut. Pierderea de greutate a fost calculata la o jumatate de uncie (aproximativ 14 grame).” Ca si in cazul anterior, chirurgul a incercat sa explice modificarea in termeni conventionali, dar a conchis ca este inexplicabila.

Intre ianuarie si mai 1902, alti patru pacienti au consimtit sa moara pe cantare. In doua dintre cazuri, scaderi bruste de 10 si 14 grame au fost inregistrate in momentul morti, in timp ce un experiment pare ca a trebuit abandonat deoarece „au existat mari interferente produse de cei impotriva activitatii noastre.” Iar in cazul celui de-al patrulea pacient nu s-a constatat nicio reducere de masa, lucru pus de MacDougall pe seama faptului ca acesta s-a aflat pe cantar doar foarte putin timp inainte sa moara. Chirurgul credea ca rezultatele sale nu pot fi explicate prin mijloace naturale si ca scaderea in greutate a fost provocata de parasirea trupului in timpul mortii de catre „substanta sufleteasca”.

21 de grame

Comunicarea cu doctorul Richard Hodgson, presedinte al Societatii Americane pentru Cercetare Medicala, l-a convins pe MacDougall ca se afla pe un drum bun, dar i-a intiparit grija ca „alte experimente vor arata ca totul este o sursa de cosmaruri.” MacDougall si-a repetat experimentele, folosind insa 15 caini, care au fost intai anesteziati si apoi ucisi pe un cantar. (Nu se stie de unde proveneau toate aceste nefericite animale, dar se pare ca toate erau sanatoase). Spre deosebire de cazurile subiectilor umani, nu s-au sesizat in niciuna dintre aceste situatii scaderi de greutate. De aici, chirurgul a concluzionat ca reducerea de greutate in momentul mortii este o trasatura specific umana – lucru ce ar fi avut sens numai daca oamenii ar fi dispus de o substanta sufleteasca absenta in cazul altor animale.

De la conceperea experimentului, MacDougall a avut parte de numeroase pierdici din partea superiorilor sai din spital, fiind in cele din urma impiedicat sa isi execute proiectele. A decis sa lucreze cu rezultatele de pana atunci timp de mai multi ani, din motive necunoscute, inainte sa faca publice stiri despre descoperirile sale in ziarul „New York Times”, care a oferit povestii sale un articol consistent in editia din 11 mai 1907.

Reactia publica a fost previzibila, oamenii impartindu-se imediat in doua tabere, cea a scepticilor adepti ai explicatiilor rationale si tabara sustinatorilor adaugandu-si propriile teorii si dovezi anecdotice. Ca urmare a acestui tumult, MacDougall si-a notat rezultatele intr-o lucrare publicata in prodigioasele jurnale stiintifice „American Medicine” si „Journal of the American Society for Physical Research”. In aceasta, el a prezentat dovezile experimentelor derulate si a deschis spre dezbatere o discutie in care a avansat posibilitatea ca substanta sufletului sa fie mai usoara decat aerul. MacDougall i-a invitat cu aceasta ocazie si pe altii sa ii repete experimentul, iar concluzia obtinuta a fost in favoarea ideii ca o substanta spirituala reprezinta cauza modificarii de greutate observata.

Corespondenta postala a continuat, mai ales in „American medicine”, ai carui multi cititori au infierat jurnalul pentru ca a acceptat sa publice rezultatele inca de la inceput. Acestea nu au fost niciodata confirmate sau explicate, dar ideea ca un doctor a cantarit sufletul uman a alunecat in memoria colectiva sub forma unei dovezi stiintifice a imortalitatii umane. Opera de cercetare a lui MacDougall a inspirat mai tarziu poemul „Greutatea unui suflet” al Laurei Gilpin, dar si pelicula din 2003, intitulata „21 de grame” (pierderea de greutate a primului pacient cantarit).

Dificultati tehnice

Date fiind implicatiile filozofice ale experimentelor doctorului MacDougall, nu este surprinzator faptul ca ele au produs un vuiet urias si ca, pana si astazi se mai vorbeste despre ele. Totusi, munca lui nu a mai fost nicicand repetata iar respingerea ei imediata de catre comunitatea medicala nu inseamna nimic altceva decat ca foarte putina atentie, formal, a fost directionata spre aceste rezultate de pionierat.

Nu este o sarcina usoara deducerea a ceea ce s-a intamplat exact in laboratorul lui MacDougall cu peste un secol in urma. Totusi, o posibila introspectie s-ar putea face gratie corespondentei scrise dintre MacDougall si Righard Hodgson. Sirul acestor scrisori a inceput in noiembrie 1901, in urma primului experiment al lui MacDougall, si a continuat pana in mai 1902, atunci cand intregul proiect a fost stopat. Scrisorile contin descrieri complete ale metodelor chirugului, rezultatele si circumstantele mortii tuturor celor sase pacienti, toate acestea facand ceva lumina in solutionarea misterului.

Scrisorile lui MacDougall fac limpede faptul ca, exceptand cazul primului pacient, toate experimentele au fost influentate de probleme ce se pot incadra, in mare, intr-una dintre urmatoarele doua categorii. Prima problema a constat in certificarea momentului exact al decesului, o situatie care pare sa fi afectat cazurile pacientilor doi, trei si sase. MacDougall a inteles acest lucru de la al doilea pacient, pentru care durata incertitudinii decesului a durat 15 minute. Numai din scrisorile doctorului se afla insa ca in cazul pacientului al treilea, o destabilizare a talerelor cantarului a avut loc in momentul incercarii de determinare a infarctului pacientului. In cazul voluntarului cu numarul sase, MacDougall remarca faptul ca „sunt inclinat sa cred ca a murit chiar in timp ce ajustam cantarul”, ceea ce sugereaza iar nesiguranta cu privire la momentul exact al decesului.

A doua chestiune a fost o problema legata de echipamentul de masurare in sine, pe care MacDougall insusi l-a acuzat de influentarea rezultatelor pentru pacientii patru si sase. Totusi, cu al cincilea pacient, cantarul a suferit o defectare evidenta, deoarce talerele nu au mai putut fi ulterior balansate corect. In orice experiment obiectiv, aceasta nesiguranta ar fi sabotat rezultatul. Din toate aceste cauze, dintre toti cei sase pacienti, numai unul, primul, pare sa fi fost masurat fara eroare, si chiar si acest caz este supus scepticismului date fiind ulterioarele probleme de functionare ale aparaturii intrebuintate. Prin urmare, mai degraba decat cercetarea unei cauze fizice pentru scaderea de greutate in momentul mortii, este de acceptat posibilitatea ca ea sa nu fi existat deloc sau sa nu fi coincis cu clipa decesului. Numai o repetare completa a experimentului cu pacienti umani va putea raspunde acestor intrebari, iar acest lucru este departe de a fi infaptuit.

Obiectiv privind lucrurile, se pare ca experimentele pe oameni ale lui MacDougall s-au aflat, fara speranta, sub incidenta dificultatilor tehnice, de natura sa dea rezultatelor cercetatorului un caracter lipsit de credibilitate. Este posibil ca experimentele pe caini sa se fi desfasurat in conditii mai controlate, mai ales dat fiind faptul ca moartea lor a fost indusa (deci, probabil, momentul decesului mai bine identificat) si de aceea sa nu se fi inregistrat schimbari de greutate in niciunul dintre cazuri… un rationament un pic fortat, dar nu de neglijat. De asemenea, aceste experimente pe animale au fost derulate cu ajutorul unui set diferit de cantare, cu o senzitivitate incepand de la 1,75 de grame ( si nu de la 5 ca in cazul celuilalt echipament) si nici chiar asa nu s-au constatat modificari de greutate. La fel s-a intamplat in cazul incercarii din 1915 a lui H. Twining, care a ucis 30 de soareci intr-o varietate de moduri, cantarindu-i continuu, fara a percepe vreo schimbare de masa. A mai existat, totusi, un alt experiment, coordonat de Lewis Hollander, care a observat o variatie de greutate intre 18 si 780 de grame la cateva secunde dupa moartea indusa a sapte oi. Dar fenomenul nu se intampla, se pare, permanent si nu a putut fi masurat la miei sau in cazul unei capre.

Fotografierea sufletului

Poate ca munca lui Duncan MacDougall nu a transformat lumea medicala, dar cu siguranta i-a inspirat si pe altii sa isi conduca propriile proiecte de cercetare a dovezilor existentei unui suflet uman. Un asemenea episod a inceput in 1910, atunci cand Walter Kilner, un tehnician medical din Spitalul londonez St Thomas, a anuntat ca ar fi creat un set special din filtre de sticla care, cu instruirea potrivita, le-ar fi permis oamenilor sa observa aura umana sau Dublul Eteric, asa cum l-a denumit el.

Experimentele lui Kilner au fost publicate intr-o carte care, in 1911, l-a influentat pe Patrick O’Donnell, un „expert in raze X” din Chicago, in crearea unor filtre de sticla in stilul Kilner, prin care se putea observa aura omeneasca. Avand in minte experimentele lui MacDougall, lui O’Donnell i s-a dat permisiunea, de catre Spitalul Mercy, sa isi foloseasca filtrele pentru a observa un muribund.

„Medicul asistent a anuntat decesul omului. Aura a inceput sa se imprastie din trup, disparand. Observatii ulterioare ale cadavrului nu au mai dezvaluit niciun semn al prezentei aurei. Exista o oarecare forma de radioactivitate vizibila prin intrebuintarea ecranului chimic. Experimentele mele, totusi, par sa dovedeasca faptul ca exista o putere animatoare, sau un curent al vietii fiintelor omenesti”, a declarat O’Donnell in urma experimentului. La scut timp, presa a inceput sa alimenteze zvonuri despre o cursa intre O’Donnell si Duncan MacDougall, pentru cel care reuseste sa fotografieze primul sufletul uman. Totusi, atunci cand a fost intervievat de „NewYork Times”, MacDougall a replicat ca „nu am de gand sa conduc experimente pentru fotografierea sufletului; desi reprezinta o substanta si ocupa un spatiu, acesta nu poate fi transformat in subiectul fotografiei”, deoarece indicele sau de refractie este identic cu acela al „eterului din spatiu”.

Misiva usor furioasa din iulie 1911 este ultimul comentariu al lui MacDougall, gasit pe marginea subiectului cercetarilor sale, dar pare sa confirme ca parerea lui despre suflet a ramas neschimbata in timp.

 

Sursa: aici

Posted in Istorie necenzurată, La limitele ştiinţei | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

10 locuri misterioase de pe Pamant (2)

Posted by Radu Albota pe 05/10/2010

6. Antelope Canyon – Arizona, SUA

Este, de departe, cel mai cautat si mai vizitat canion din sud-vestul Statelor Unite, si asta in ciuda faptului ca frumusetea sa s-a dovedit de multe ori ucigatoare. Format din doua sectiuni, canionul se afla in tinuturile Navajo din Arizona iar recent a fost declarat monument al naturii, turismul fiind efectuat numai sub atenta supraveghere a ghizilor specializati.

Numele sau original „Tse’bighanilini” vine din limba amerindienilor Navajo si inseamna „locul prin care apa curge printre pietre”. De altfel, acesta este si modul in care superbul canion s-a format de-a lungul sutelor de mii sau chiar milioanelor de ani. Apa acumulata in timpul musonilor a erodat treptat roca, creand bazine subterane pe peretii carora sunt vizibile straturile de roca acumulate de-a lungul timpului.

Canionul este deosebit de periculos, mai ales in timpul ploilor, suvoaie ucigatoare de apa adunandu-se in camerele subterane intr-un timp incredibil de scurt. Nu mai departe de anul 1997, 11 turisti straini si unul dintre ghizi au fost inghititi de un torent de apa fara ca cineva sa sesizeze vreun pericol prealabil. Astazi, canionul este inchis turistilor pentru circa cinci luni pe an, si a fost dotat cu scari metalice pentru a preveni producerea altor accidente. Vezi aici cum arata si canionul Bryce, poate cel mai frumos canion al Terrei.


7. Valurile de piatra – Arizona, SUA

Tot in Arizona, si tot in tinuturile Navajo se gaseste un alt monument geologic extrem de bizar si de atragator totodata. Celebre printre cataratori si fotografi, valurile de piatra din acest colt de lume par rupte dintr-un peisaj extraterestru, ele formandu-se in urma cu circa 190 de milioane de ani din dune de nisip desertic care s-au solidificat sub actiunea ploilor si a vantului.

Calcifierea s-a produs atat pe orizontala cat si pe verticala, transformand dunele preistorice in formatiuni ce amintesc de valurile unui ocean. Chiar si astazi, stratul solid este inca extrem de subtire, turistii fiind sfatuiti sa calce cu atentie pentru a nu sfarama marginile sensibile ale dunelor. Cel mai bun moment al zilei pentru a fotografia valurile de piatra este la amiaza, atunci cand umbra se reduce pana aproape de disparitie iar dunele capata o culoare rosiatica, asemanatoare solului martian.

8. Pietrele Moeraki – Noua Zeelanda

Legendele nativilor maori sustin ca misteriosii bulgari de piatra nu sunt altceva decat ramasitele cosurilor, tartacutelor sau cartofilor pietrificati pe care primii locuitori ai Noii Zeelande, uriasii, le-au pierdut in incercarea lor de a coloniza insula. (Afla mai multe despre misteriosii luptatori maori). In fapt, neobisnuitele pietre sferice reprezinta un fenomen rar intalnit de erodare a unor formatiuni de roci ce s-au format in Paleocen. Practic, namolul si aluviunile preistorice s-au solidificat, capatand in timp, in cea mai mare parte, forme perfect sferice.

O treime dintre bulgari au diametre cuprinse intre 0,5 metri si 1 metru, in timp ce restul de doua treimi ajung la un diametru de 1,5-2,2 metri. Fenomenul nu este, insa, unic. Roci asemanatoare se gasesc si pe alte plaje din Noua Zeelanda, celebre fiind cele din apropiere de Shang Point, asa numitele Pietre Katitki, in care s-au descoperit oase de mososauri si plesiosauri. Astazi, pietrele au devenit o atractie turistica principala in Noua Zeelanda, fiind descrise in cele mai multe ghiduri turistice precum si in paginile web care promoveaza turismul de la antipozi.

9. Muntii Sanqingshan – China

Parcul National Muntii Sanqinshan din China, cu o suprafata de 23.000 de hectare, a devenit recent, mai precis in anul 2008, cel de al 7-lea monument natural din China inclus in patrimoniul UNESCO. Loc asociat de obicei cu manastirile Taoiste, parcul este o adevarata capodopera a naturii, peisajele sale parand rupte dintr-un film science-fiction. Formatiuni uriase de granit, perfect verticale, se inalta catre nori, la inaltimi uriase, asemanandu-se cu siluete umane sau animale legendare.

Tot cadrul este impanzit de copaci inalti, iar fenomenele meteo fac ca norii, curcubeele si ceata sa acopere adeseori stancile si putinele manastiri din acest loc. Muntii Sanqinshan au, realmente, un aer mistic, poate ca nu intamplator vechii preoti taoisti i-au ales drept loc de meditatie si rugaciune. Astazi, ei reprezinta una dintre cele mai valoroase si mai apreciate destinatii turistice din China, numarul celor care aleg sa viziteze salbaticele paduri crescand uluitor, mai ales dupa ce peisajele de aici au aparut in grandioasa productie hollywoodiana „Avatar”.

10. Pu’u O’o – Hawaii

Vulcanul Pu’u O’o din Parcul National Vulcanic din Hawaii a devenit celebru in toata lumea dupa ce a fost catalogat drept cel mai longeviv vulcan din ultimele cinci secole. Practic, din anul 1983 si pana in prezent, vulcanul a erupt permanent, acoperind o suprafata de 117 kilometri patrati din exoticul arhipelag american.

Legendele nativilor hawaiieni sustin ca zeita vulcanilor, Pele, si-a folosit bagheta magica pentru a deschide acest vulcan, numele O’o desemnand tocmai acest instrument cu puteri supranaturale al zeitatii. Suvoaiele de lava se ridica uneori si la 460 de metri inaltime, cea mai distrugatoare eruptie fiind cea din anul 1990, atunci cand lava a acoperit 2 localitati, distrugand peste 100 de case din alte doua asezari.

Dupa 3 ani de la prima eruptie, in 1986, lava a atins apa oceanului in care se varsa si astazi, la mai bine de 12 kilometri distanta de crater. Si cu toate acestea, vulcanul, pe langa interesul major starnit in mijlocul vulcanologilor din toata lumea, a devenit o atractie uriasa pentru turistii amatori de senzatii tari. In fond, imaginea spectaculoasa a unui vulcan atat de violent nu este una cu care te intalnesti in fiecare zi, iar fotografiile realizate aici au aparut pe copertile unora dintre cele mai pretigioase publicatii de stiinta din toata lumea.

Sursa: aici

Posted in La limitele ştiinţei | Leave a Comment »