Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Archive for the ‘Metafore’ Category

The Sound Machine

Posted by Radu Albota pe 02/02/2011

O întreagă lume de sunete ne înconjoară tot timpul, chiar dacă noi nu le auzim, nu ştim că ele se produc şi există.
Este foarte posibil ca în acele zone ale frecvenţelor înalte, din spectrul inaccesibil auzului nostru, să existe o muzică cu totul aparte, cu armonii subtile, sau, de ce nu, cu tânguiri sfâşietoare.
Ar putea fi o muzică atât de puternică, încât ne-ar putea înnebuni.
S-ar putea întâmpla asta dacă auzul nostru ar fi calibrat astfel încât să auzim aceste sunete.
Roald Dahl (1949)
.
.

Posted in Conştiinţă şi spiritualitate, Metafore | Etichetat: , , , , , | Leave a Comment »

Noi asa facem dintotdeauna

Posted by Radu Albota pe 04/05/2010

Se iau patru maimute si se pun intr-o cusca. Din cand in cand, prin tavanul custii, se introduce o banana. Daca vreo maimuta sare sa ia banana respectiva (si asta se intampla cu regularitate), din exterior se arunca o galeata cu apa rece peste toate cele patru maimute.
Dupa un timp de aplicare a acestui tratament, nici una dintre maimute nu mai sare sa prinda banana din tavan. Dupa inca un interval de timp, maimutele nu mai sunt stropite cu apa rece, si cu toate astea, in continuare nici una nu mai sare sa prinda banana respectiva.
Se scoate o maimuta din cusca si se introduce o alta, care habar nu are despre cele intamplate anterior. De fiecare data cand prin tavan se introduce banana, maimuta cea noua sare sa o prinda, iar celelalte maimute sar pe ea sa o impiedice si o bat.
Dupa un alt interval de timp, se mai scoate o maimuta din cusca (din lotul initial) si se introduce alta noua. Aceasta are acelasi comportament cu cealalta maimuta noua: sare dupa banana. Si bineinteles, patimeste acelasi lucru: este impiedicata sa ia banana, chiar si de maimuta introdusa in cusca inaintea ei.
Se repeta aceste schimbari pana cand sunt inlocuite si celelalte doua maimute care au mai ramas din lotul initial.
Ceea ce devine frapant este comportamentul neschimbat al maimutelor aflate acum in cusca: de cate ori una dintre ele sare sa ia banana introdusa prin tavan, celelalte tabara pe ea si o impiedica. Si asta se intampla desi in cusca nu se mai afla nici o maimuta din lotul initial, adica nici o maimuta care sa fi fost stropita vreodata cu apa rece.
Intrebate de ce procedeaza asa, maimutele au raspuns:
– Nu stim, dar noi asa facem dintotdeauna!

Posted in Metafore | Leave a Comment »

Lui Catalin

Posted by Radu Albota pe 16/09/2009

Niciodata nu a fost intuneric.
Niciodata nu a plouat.
Nimeni nu a trasat nici o linie de start si nici una de finish. Nu exista starter si nici cronometre.
Exista doar curgerea infinita a timpului si eforturile noastre de a ne dezbraca de hainele unui diluviu intunecat.
Nu se dau premii si nu exista premianti. Exista doar grade diferite in care ne chinuim sa fim altceva decit sintem.
Nu exista nici desert si nici orase pustii ci doar un imens acasa, prin care orbecaim pentru ca nu stim sau nu credem ca sintem chiar acasa.
Strigam cu totii dar nu auzim nici un sunet pina cind nu invatam sa ascultam.
Ne credem singuri pentru ca nu credem ca exista cineva care vede prin intunericul nostru, prin ploaia din noi, ca exista cineva care asculta linistea strigatelor noastre.

Cu toate astea, am fost prin locurile in care ai fost tu, nu am vazut prin intuneric, m-a udat ploaia pina in oase, si nu am auzit raspunsurile din liniste. Toate aceste cuvinte ale mele nu sint altceva decit o noua etapa de dezbracare-uscare-auzire-orientare, care sa ma lase mai dezgolit in linistea luminii de acasa.

Iar acum, dupa ce te-ai dezbracat de intuneric si de ploaie, dupa ce ai aflat ca esti propriul tau premiu, dupa ce ecoul ti-a aratat ca strigatele tale fara sunet sint auzite, dupa ce ai aflat coordonatele lui „acasa” si asta te-a facut sa-ti arunci gps-ul devenit inutil, dupa ce ai plonjat in vesnicia timpului, tu mai crezi ca poti sa mori?

Posted in Metafore, Personale | 1 Comment »

Principiul relativităţii

Posted by Radu Albota pe 17/08/2009

Motto:
Dacă pentru întreaga lume tu eşti doar o altă persoană,
pentru o persoană anume tu eşti întreaga lume

Singurătatea şi liniştea din casă l-au determinat să se ridice din fotoliul vechi şi să pornească cu paşi obosiţi către scara podului. Dacă l-ai fi întrebat de ce a făcut asta, nu ar fi ştiut să-ţi răspundă: pur şi simplu trebuia să dea ascultare unui impuls care venea de undeva din adâncurile minţii sale.
Scârţâitul treptelor vechi de lemn se intercala cu ticăitul greu al pendulului din salon.
A răsuflat greu după ultima treaptă, apoi a deschis uşa podului. A rămas câteva clipe în prag, pentru ca vederea să i se obişnuiască cu penumbra. Apoi, a început să vadă clar mormanele de cărţi, lăzile de jucării, cutiile cu reviste de modă şi de sport, adică toate acele lucruri ale zilelor de ieri care nu au mai putut ţine pasul cu ziua de azi, şi care rând pe rând şi-au găsit locul de liniştită existenţă sub un strat fin de praf, în umbra calmă a podului.
A înaintat încet, târând alene papucii de casă, spre un colţ al încăperii, în care în aceeaşi uitare ca şi celelalte obiecte, încremenise un scaun balansoar, mai vechi decât toate lucrurile care se găseau în întreaga casă. A netezit uşor cu mâna aspră, cu degete noduroase, catifeaua veche şi ciupită de molii şi de trecerea timpului, urmărind cu un zâmbet vag norişorul de praf pe care tocmai îl crease. A renunţat să-l mai şteargă şi s-a aşezat în el, oferind un plăcut repaus picioarelor sale.
Nu ştia cât timp a stat aşa, privind în gol în timp ce scaunul se legăna uşor, într-un ritm extrem de lent dar parcă mai regulat decât al secundelor care răsunau înfundat de jos, prin uşa lăsată întredeschisă. De fapt, nu privise de loc în gol. A văzut în acest timp o mulţime de imagini, toate din vremea în care casa era vie, animată de zgomotele familiare din bucătărie, unde soţia sa pregătea o cină de care acum îi era dor, de chiotele fiului său care probabil că cucerise din nou (a câta oară?) cetatea imaginară din biroul său de lucru (mda, va trebui probabil să-şi pună din nou în ordine registrele contabile şi celelalte documente, Jimmy habar nu avea care sunt responsabilităţile sale!).
Da, trebuia neapărat să-i vadă din nou.
Întinse mâna şi trase la picioarele sale o cutie mare de carton, plină ochi cu albume de fotografii. Le privi o clipă, apoi alese dintre ele unul, îl aşeză pe genunchi şi-l deschise.
Un zâmbet se născu imediat pe faţa sa, întinzând ridurile apărute în atâţia ani de nopţi petrecute în faţa tabelelor de calcul, cu pixul în mână, sau mai apoi în faţa unui calculator care i-ar fi făcut pe puştii de azi să se strice de râs dar care lui i s-a părut la acel moment a opta minune a lumii.
Din fotografii zâmbea soţia sa, supraveghind primii paşi ai lui Jimmy. De fapt, după cât de caraghios era întins pe burtă, ca o ţestoasă în iarbă, Jimmy tocmai terminase de făcut primii săi paşi.
Nu se putu opri să nu mângâie cu palma fotografia decolorată, înainte de a da pagina mai departe. Un barbeque în curtea din spate cu câţiva prieteni, prima zi de grădiniţă, apoi prima zi de şcoală … şi se găsi scufundat deodată într-o mare de amintiri. Mai departe… Soţia sa la revenirea acasă după înternare, Jimmy cu echipa sa de fotbal, Jimmy la liceu… Zâmbetul se transformă în mirare când lângă chipul lui Jimmy apăru zâmbetul larg al unei fete cu bucle blonde şi cu privirea jucăuşă. Cine era? oare o adusese Jimmy vreodată acasă? Hm, episodul ăsta îl sărise.
Fotografie după fotografie, pagină după pagină, sfârşi de răsfoit albumul. Îl puse grijuliu înapoi în cutie şi în timp ce căuta un altul, zări un colţ de copertă albastră cu steluţe galbene. De fapt, strălucirea fugară a unei steluţe îi atrăsese atenţia.
Trase cu grijă de copertă şi scoase afară un jurnal pe care era scris apăsat cu pixul, simplu, „Jimmy”. Nu ştia că Jimmy ţinuse un jurnal!
Se lăsă din nou pe spate şi deschise jurnalul. Zâmbetul i se aşternu din nou pe faţă pe măsură ce, pagină după pagină, citea interpretarea naivă, inocentă şi copilărească a lui Jimmy despre evenimentele zilelor respective. Mda, Jimmy văzuse cumva viaţa altfel decât o văzuse el. Dar cât de diferit?
Ideea apăru fulgerător. Se ridică ţinând în mână jurnalul încă deschis al lui Jimmy şi părăsi podul, făcând în sens invers întregul drum până în salon. De acolo trecu în birou şi deschise cu mâna liberă dulăpiorul cu registre. Scoase din raft propriul său jurnal de afaceri şi le aşeză pe amândouă pe mahonul înnegrit de timp al biroului.
Jurnalul său era învelit într-o piele moale, bine păstrată, şi în dreapta jos avea gravat numele său cu litere aurite.
Îl deschise şi-l răsfoi câteva clipe, privind lungile şiruri de întâlniri de afaceri de care acum nu-şi mai amintea nimeni, cifrele reprezentând oferte sau rezultate ale unor negocieri grele…
Se opri în dreptul unei pagini care, spre deosebire de toate celelalte conţinea o singură însemnare, foarte scurtă şi de aceea foarte evidentă: „Am pierdut întreaga zi la pescuit cu Jimmy. N-am prins nimic.
Emoţionat se îndreptă spre jurnalul lui Jimmy, deschizându-l la aceeaşi dată.
Pe o întreagă pagină, cu litere mari şi apăsate, Jimmy scrisese:
Azi am fost la pescuit cu tata. CEA MAI GROZAVĂ ZI DIN VIAŢA MEA!

Posted in Metafore | Leave a Comment »

Povestea celor 1000 de bile

Posted by Radu Albota pe 16/08/2009

Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:

La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele…

Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

***

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

Ø un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;

Ø am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;

Ø deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55×52, adică aproape 2900 de sâmbete;

Ø am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent.

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă…pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi … la revedere!

***

În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin. Şi e o lecţie pe care eu am învăţat-o.

În rest, e doar decizia voastră.

Posted in Metafore | Etichetat: , , , , , , , | 1 Comment »

Despre oameni şi circumstanţe

Posted by Radu Albota pe 24/03/2009

Cel mai adesea, oamenii blamează circumstanţele pentru ceea ce sunt ei. Eu nu cred în circumstanţe. Oamenii care reuşesc în această lume sunt oamenii care privesc căutând după circumstanţele pe care le doresc, iar dacă nu le găsesc, le creează.


Earl Nightingale

Posted in Metafore | Leave a Comment »

50 de ani de politete?

Posted by Radu Albota pe 10/03/2009

Un cuplu mai in varsta si-a sarbatorit nunta de aur, dupa ani lungi de casnicie. In timp ce luau micul dejun impreună, femeia se gandi: „De cincizeci de ani, intotdeauna am avut grija de sotul meu si i-am dat partea crocanta din chifla de la micul dejun. Astazi, in sfarşit, vreau sa ma bucur de aceasta delicatesa eu insami.” A intins unt peste jumatatea crocanta de sus si i-a dat sotului cealalta jumatate. In ciuda asteptarilor ei, el a fost foarte multumit, i-a sarutat mana si i-a spus: „Draga mea, tocmai mi-ai daruit cea mai frumoasa bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n-am mai mancat partea de jos a chiflei, care-mi place cel mai mult. Intotdeauna m-am gandit ca tu ar trebui sa o mananci, fiindca-ti place atat de mult.”

(dupa Nossrat Peseschkian)cuplubatrani1

Posted in Metafore | Leave a Comment »