Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Posts Tagged ‘credinta’

Cum se sărbătorea Paştele la Curţile domnitorilor români

Posted by Radu Albota pe 23/04/2012

Înainte vreme, curţile domneşti româneşti serbau cu mare fast şi evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare şi Paştele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniţi pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca şi cele ale cronicarilor autohtoni.

În vechime, atât în Bizanţ, cât şi la Curţile domneşti din Ţările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Ţării Româneşti, însoţit de boierii săi, mergea la biserica Curţii Domneşti pentru a asculta slujba religioasă ce se desfăşura cu ocazia acestui eveniment. În biserică se cântaPolieleul şi erau împărţite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paşte. Sirianul Paul de Alep, însoţitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulţime de date preţioase despre trecut, povesteşte că în dimineaţa duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenţi ramuri înverzite de pom, precum şi flori albe culese de pe câmp, slujind, se înţelege, şi liturghia.

„Joia pocăinţei”

În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marţi şi marţi spre miercuri, Vodă mergea la biserica Curţii Domneşti cu toată boierimea şi asculta utrenia, adică slujba de seară. Miercuri dimineaţa era obiceiul de a se face maslu – adică ungerea cu ulei sfinţit însoţită de rugăciuni – în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunaţi şi toţi boierii Curţii. Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei şi de preoţii Curţii; şi după ce maslul lua sfârşit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoţilor câte un galben. Fiecare boier mergea apoi în faţa voievodului să-şi ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.

În Joia Mare domnitorul mergea din nou la biserica Curţii, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina şi îşi cerea şi el iertare de la toţi cei aflaţi înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtăşit cu sfintele daruri. După domnitor urmau feciorii săi şi apoi toţi boierii în funcţie de rang. Paul de Alep numea Joia Mare „joia pocăinţei”, deoarece aşa era socotită în ritualul bisericii bizantine şi slave ortodoxe. Dacă del Chiro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că joia era ziua împărtăşaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alţii sâmbătă ori duminică.

Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ţinut la Curtea Domnească din Bucureşti

După împărtăşanie, boierii erau cinstiţi de domnitor cu un pahar de vin şi apoi cu câte o cafea, trataţia fiind urmată de ritualul „spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie – aşa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab – ci se îndeplinea la dorinţa voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât şi Doamna cu jupânesele ei.

Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că şi Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, şi s-a ţinut un timp la Curtea Domnească din Bucureşti mai strict decât în oricare altă ţară europeană din apus. El se desfăşura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârşea era mitropolitul ţării, după rânduiala bisericii. Mitropolitul începea prin a-şi alege preoţii care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de şorţ, un burete şi un prosop. În apropiere se aşeza un vas din argint, dar şi ibrice de argint, ori din alt metal.

Unul dintre preoţi sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în aşa fel încât toate acţiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ştergea cu prosopul. La final, mitropolitul se îmbrăca în veşmintele arhiereşti pe care le scosese înainte de a începe ritualul şi făcea o serie de mătănii în faţa vasului cu apă, în care îşi înmuia degetele şi făcea cruce. Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care îşi făcea şi el cruce, atingând apa din vas. După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ţinuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei şi un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).

Ostaşii străjii domneşti, îmbrăcaţi cu haine noi pe cheltuiala Curţii

În Joia cea Mare, domnitorul mai avea o sarcină de îndeplinit: el trebuia să-şi treacă în revistă straja domnească. Aceasta era alcătuită din mai multe steaguri (companii) de ostaşi, fiecare steag având vreo 50 de oameni cu căpetenia lor. Mai erau şi două steaguri de vânători, alcătuite fiecare tot din 50 de oameni şi conduse de un vătaf de vânători, a cărui unică grijă era aceea a vânatului domnesc, scutit fiind, din acest motiv, de bir. Şi mai erau şi Roşii, cam vreo sută de ostaşi, numiţi aşa datorită culorii hainelor cu care erau îmbrăcaţi. În total, garda număra în jur de 500 de oameni, dacă nu şi mai bine.

Cel care se ocupa de îmbrăcămintea ostaşilor era marele agă, care avea grijă şi ca fiecare dintre ei să aibă comănacul de pe cap însemnat cu o anumită „slovă” (ca să se ştie din ce steag se trage fiecare). Cămăraşul Curţii îi striga de pe o listă, iar ostaşii se prezentau pe rând, cu armele în mână. Trecând prin faţa domnitorului, ei îşi descărcau cu zgomot puştile. Cel căruia nu-i lua arma foc era şters de pe listă, iar dacă era bătrân şi neputincios era iertat de slujbă, dându-i cămăraşul carte de la vodă să fie scutit şi de bir. Primii treceau seimenii Curţii Domneşti, apoi vânătorii, după aceea seimenii hătmăniei şi dărăbanii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine noi, făcute pe cheltuiala domniei.

Vineri dimineaţa, domnitorul şi boierii se duceau din nou la biserică, unde se slujeau doar ceasurile şi se ascultavecernia cu sărutarea Epitafului. Ceasurile din acea zi erau cântări scurte referitoare la patimile Mântuitorului. O zi mai târziu, în Sâmbăta Mare, la ora şase seara, domnitorul mergea din nou la biserică, unde la canonul cel dintâi se împărţeau lumânări de ceară tuturor celor prezenţi. După slavoslavie se scotea Aerul, o bucată de pânză mare, brodată, cu scena punerii în mormânt a Mântuitorului. Domnitorul şi mitropolitul mergeau împreună înaintea Aerului cu tot alaiul. Boierii veneau şi ei mai apoi. Ţinând în mâini lumânările aprinse, întreaga suită ieşea din biserică, apoi cobora pe scara cea mare, ajungând în curtea palatului, unde erau pregătite scaunele. Acolo, după obicei, se făcea şi sărutarea Aerului de către toţi cei de faţă.

Vinerea Mare şi Paştele la Curtea Regală 

Potrivit ceremonialului Curţii Regale din România din 1882, în Vinerea Mare, regele însoţit de Casa sa civilă şi militară se îndrepta spre biserica Mitropoliei, pentru a asista la slujba ce se făcea cu acest prilej, la orele şapte şi jumătate.

La Mitropolie suita regală era deja aşteptată de miniştrii ţării, preşedinţii şi membrii Adunării legiuitoare – toţi câţi se aflau în Capitală, reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi a celei de Conturi, mai marii Curţilor şi Tribunalelor, primarul capitalei alături de Consiliul municipal, înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori din garnizoană. Pentru toţi cei adunaţi exista şi o ţinută de mare doliu impusă de acest eveniment religios. Civilii veneau îmbrăcaţi în fracuri negre cu cravată şi mănuşi negre, iar ca decoraţii erau marile cruci fără cordon. Militarii erau îmbrăcaţi în ţinută oficială, iar decoraţiile erau la fel, cruci fără cordon.

În momentul când se scotea Sfântul Epitaf, ocolirea bisericii se realiza într-o ordine bine stabilită. Primii erau preoţii cu faclele, urma apoi prefectul Poliţiei Capitalei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii Regale, apoi clerul oficiant cu Sfântul Epitaf. Veneau după aceea regele cu mitropolitul primat. După ei alaiul se continua cu miniştrii, apoi cu preşedinţii şi membrii Adunării Legiuitoare, Înaltele Curţi de Casaţie şi Conturi, Curţile şi Tribunalele, primarul capitalei cu Consiliul său municipal, şi la urmă înalţii funcţionari ai statului şi ofiţerii superiori. Un adjutant regal secondat de doi ofiţeri de ordonanţă era însărcinat să supravegheze îndeaproape respectarea acestei ordini a procesiunii.

În sâmbăta Paştelui, la orele 12 din noapte, regele urmat de Casa sa civilă şi militară şi escortat de un escadron de cavalerie era prezent la Mitropolie pentru slujba de Înviere. La Mitropolie se aflau şi ceilalţi înalţi reprezentanţi ai ţării: miniştrii, înaltele corpuri ale statului, magistraţii şi funcţionarii superiori. Ţinuta obligatorie pentru acest eveniment consta în frac, cravată şi mănuşi albe, precum şi „decoraţiuni în formă reglementară”. (Cermonialul Curţii Regale din România, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1882). Liturghia era slujită de mitropolitul primat, înconjurat de întregul cler. În clipa în care Înalt Prea Sfinţia Sa exclama: „Cristos a înviat!”, acest fapt era anunţat Capitalei prin salve puternice trase cu cele 101 tunuri de pe Dealul Spirei.

Noaptea de Înviere la Curtea domnească

Marile noastre sărbători creştineşti se făceau la Curtea Domnească după felul celor împărăteşti de la Ţarigrad, şi cum Paştele era una din aceste sărbători, fastul era pe măsură. Domnitorii noştri au preluat toate obiceiurile, ceremoniile şi alaiurile împăraţilor bizantini.

În noaptea Învierii, domnitorul, îmbrăcat în căbăniţă, se ducea la biserica Curţii Domneşti, unde îl aşteptau mitropolitul ţării, arhiereii, egumenii tuturor mănăstirilor din Bucureşti şi toţi boierii. Căbăniţa era un veşmânt de mare preţ ce-l purta domnitorul doar la ceremoniile de maximă importanţă: la înscăunare, de Crăciun şi de Paşti.

După ce era citit în biserică Canonul Sâmbetei, Vodă împreună cu toţi cei de faţă se ducea la Divanul cel mare, unde se făcea cântarea sfintei Învieri. Divanul cel mare era sala unde se ţinea sfatul domnesc alcătuit din boierii de Divan, spre deosebire de Divanul cel mic, unde se înfăptuiau ceremoniile de mai mică importanţă. Logofătul Curţii avea datoria să înzestreze pe domnitor, pe soţia acestuia şi pe copiii lor cu câte o cruce. Aceste cruci erau legate cu „năfrămi grele”, cu „sârmă cusute” ori cu „fir”, acolo unde crucea era ţinută cu mâna. Obiceiul purtării de cruci la astfel de eveniment de către membrii familiei domnitoare a pierit cu timpul, el devenind apanajul clericilor.

Ceremonia continua apoi în spaţiu deschis. Mitropolitul se închina, săruta crucea şi Evanghelia şi, întorcându-se către Vodă şi cei de faţă, binecuvânta întreaga adunare. Domnitorul mergea spre el sărutând la rândul său crucea şi Evanghelia, apoi săruta şi crucea pe care o avea mitropolitul în mână. În acest timp se făceau deja auzite tunurile, însoţite şi de puştile pe care le folosea armata în cinstea ceremoniei Învierii. Muzica militară răsuna şi ea cu putere.

La finalul slujbei, domnitorul mergea în spătărie (sala tronului domnesc), iar ceilalţi intrau pe rând: primul venea mitropolitul, urmau arhiereii şi egumenii, apoi toţi boierii. Fiecare, atunci când intra, se închina înaintea domnitorului aflat pe tron şi lua loc pe scaunul lui. Erau serviţi cu băutură, dulciuri şi cafea şi mergeau apoi în odăile Doamnei, unde, de asemenea, li se dădea cafea. Dacă nu se făcea masă mare, domnitorul se retrăgea în camerele sale, iar boierii plecau la casele lor. Dacă invitaţia la masă era pentru mai târziu, dregătorii şi înalţii prelaţi se întorceau la ora stabilită.

Iertarea osândiţilor

Francezul De la Croix, fost secretar al ambasadei franceze de la Ţarigrad în timpul domniei regelui Ludovic al IV-lea, a păstrat în cartea sa La Turquie cretienne sous la puissante protection de Luis le Grand, tipărită la Paris în 1695, descrierea unui Paşte la Curtea Domnească din Bucureşti.

Astfel, după desfăşurarea slujbei religioase urma ospăţul. Erau întinse trei mese; una, cea mai mică, era destinată domnitorului şi era pusă pe o ridicătură, sub un baldachin. De o parte şi de alta erau celelalte două mese, foarte întinse, pentru boieri şi pentru cler. Boierii luau loc la masa din stânga domnitorului, iar clerul în frunte cu mitropolitul, în dreapta domnului. După ce mitropolitul binecuvânta bucatele, toată lumea începea să mănânce. Domnitorul, cu capul descoperit, se ridica în picioare, închinând un pahar cu vin pentru Doamna. În timpul mesei el avea obiceiul să trimită farfurii cu mâncăruri alese celor la care ţinea. La sfârşitul mesei boierii se duceau, doi câte doi, în faţa mai marelui lor şi, în genunchi, cu capetele descoperite, închinau în sănătatea lui.După ce masa lua sfârşit domnitorul dădea poruncă să se aducă daruri boierilor săi, precum şi celorlalţi oaspeţi.

Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui.

Mărturiile secretarului Anton Maria del Chiaro despre Curtea lui Brâncoveanu

Interesante relatări despre marea sărbătoare a Paştelui a făcut şi Anton Maria del Chiaro, care a tăit pe meleagurile noastre timp de câţiva ani, la începutul secolului al XVIII-lea, fiind în serviciul a trei domnitori români. Evreu având numele de botez David, născut la Florenţa în 1669, a trecut mai târziu la catolicism, naşul său fiind un bogat şi influent gentilom florentin: Leone Battista del Chiaro, de la care „a împrumutat” şi numele. A studiat ştiinţele umaniste şi limba latină, apoi a frecventat cursurile de anatomie şi de medicină. Ajuns la Bucureşti la începutul lunii mai 1710, la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro a devenit secretar al acestuia, fiind şi profesor de latină şi italiană pentru doi dintre fiii lui Brâncoveanu. Dată fiind apropierea sa de Curte, del Chiaro oferă o foarte interesantă descriere a ospăţului oferit de domnitor, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, marilor săi dregători, ospăţ imitat de Doamnă, care-şi avea şi ea invitate jupâniţele, adică soţiile dregătorilor invitaţi de domnitor.

La începutul ospăţului domnesc, se închina pentru Dumnezeu, pentru sultan, pentru domnitor, iar patriarhul închina în sănătatea boierilor. Vinul era adus din belşug la masă, turnat fără încetare în pahare; atât vin autohton, după cum ne informează del Chiaro, dar şi vin făcut în Apus. Florentinul laudă şi bucatele aduse la masă, deosebit de bogate şi variate, unele dintre ele după moda nemţească, franţuzească şi italienească.

Este amintit şi vechiul obicei ca la petrecerile domneşti să nu se ridice farfuriile de la masă; astfel încât atunci când se schimbau felurile de mâncare, ele erau aşezate una peste alta, ajungându-se la situaţia în care maldărul de vase din faţa fiecăruia să împiedice privirile a se mai întâlni, chiar dacă mesenii se ridicau în picioare cu prilejul închinărilor. Del Chiaro face însă o precizare importantă: la curtea lui Brâncoveanu, obiceiul fusese abandonat.

Secretarul aminteşte şi darurile foarte scumpe oferite de domnitor boierilor şi slujbaşilor săi. Străinilor aflaţi în slujba domnitorului, cum era şi cazul lui del Chiaro, li se dădeau câţiva coţi de postav şi de atlas pentru îmbrăcăminte şi o sumă de bani care varia între 25 şi 60 de reali (galbeni). În timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, chiar acesta cu mâna lui împărţea darurile cu 10-12 zile înainte, pentru ca fiecare să poată să-şi facă la timp, pentru Paşte, haine noi.

În plus, Doamna trimitea profesorilor fiilor ei câte o cămaşă de noapte lungă, cusută cu flori albe de mătase, o pereche de nădragi cu un brâu frumos împodobit cu flori sau arabescuri în diferite culori, dar şi o basma de modă turcească lucrată cu flori de aur ori mătase. Soţia domnitorului Brâncoveanu, Doamna Maria, obişnuia să pună în basma aur, mai mult ori mai puţin, în funcţie de cât de merituoasă era persoana respectivă. În afară de darurile primite de la familia domnitoare, secretarii care mergeau pe la soţiile marilor boieri pentru a le face urări primeau şi de aici câte o basma, dar şi două ouă încondeiate cu mare măiestrie.

Glumele domnitorului din a doua zi de Paşte

Obiceiul era ca şi la a doua Înviere, din chiar ziua de Paşti, domnitorul împreună cu boierii să fie prezenţi, fiind din nou sărutate crucea şi Evanghelia. Tunurile şi puştile se puneau din nou în funcţiune; şi nu lipsea nici trataţia cu cafea şi tot soiul de dulceţuri, după ieşirea de la biserică. Toţi luau apoi drumul caselor lor.

A doua zi, lunea, domnitorul – conform unui vechi obicei, pentru a glumi cu boierii săi – nu le spunea acestora când trebuie să fie la biserică. Se ducea singur şi, cum constata lipsa vreunui boier, trimitea un slujbaş să-i ia acestuia un cal din grajd şi să-l ducă în grajdul lui. Când domnitorul ieşea din biserică, boierii trebuiau să pună de la poarta bisericii până la uşa spătăriei „năfrămile lor”, iar în spătărie, covoare. Tuturor celor de la Curte li le dădea în această zi tot felul de daruri de la vistierie, care erau consemnate în catastiful domnesc.

A treia zi veneau la Curtea Domnească toţi egumenii de la mănăstirile de la Bucureşti şi închinau domnitorului un miel gras plocon. În a patra zi, domnitorul împreună cu boierii mergeau la Colentina, unde dregătorii săi urmau să se întreacă la jocul halcalei şi cel al geridului (nume ale unui joc turcesc, în care călăreţii aruncau, din galop, un băţ în formă de suliţă spre o ţintă, care, în cazul de faţă, era un cerc de fier – halcaua). Ajuns la Colentina, domnitorul îşi lua locul obişnuit în cortul ce-i fusese anume pregătit, iar boierii stăteau şi ei pe jilţurile lor. Vodă era cel care hotăra care anume dintre boieri trebuia să încalece pe caii domneşti şi să arunce cu suliţele în halcaua pregătită dinainte. Care boier se dovedea dibaci şi lua halcaua din repeziciunea calului se ducea cu ea la domnitor, i se închina, îi săruta mâna şi poala hainei sale domneşti – obicei turcesc care a dăinuit mult timp la noi în ţară.

Paştele oamenilor obişnuiţi

Duminica Floriilor deschidea săptămâna pregătirilor de Paşte şi pentru bucureşteanul de rând. Astfel, pe lângă munca în gospodărie, o obligaţie morală era mersul la biserică. Călătorii străini arătau că românii erau cucernici şi nelipsiţi de la slujbele bisericeşti.

În ziua de marţi din Săptămâna Mare trebuia să se lucreze puţin, iar miercuri aproape deloc. În Joia Mare se mergea la spovedanie. La cele 12 Evanghelii fetele aduceau un şiret de ibrişin, făcând câte un nod după fiecare Evanghelie, această practică fiind considerată leac pentru boli. Joia Mare era numită şi Joimăriţa. Aceasta, la origine zână a morţii, avea grijă să nu le găsească pe femei cu treaba neterminată. Joimăriţa „era o zână care dădea fetelor o impulsie la lucru torsului în joia mare seara, spre a nu le apuca Paştele cu caierele netoarse”. (Lt.-col. Dimitrie Pappasoglu,Istoria fondării oraşului Bucureşti). Mai circula însă şi următoarea poveste: „se stârnise vorba cu joimăriţa ca să stea copiii acasă în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia mare, căci adesea s-a întâmplat de au adormit copii prin biserică. (Istoria fondării oraşului Bucureşti). În această zi, morţii se pregătesc să vină pe pământ şi trebuie primiţi cum se cuvine: cu foc din vreascuri, cu vin şi cu pâine. Pe morminte se aprind lumânări, se varsă apă şi se pun aşchii de lemn aprinse. Este şi o zi în care se fac vrăji. Unii spun că acum înfloresc urzicile şi, deci, nu mai sunt bune de mâncat. În Joia Mare femeile vopsesc ouăle, mai mult roşii.

Călătorul turc Evlia Celebi, ajuns în Bucureşti la jumătatea secolului al XVII-lea, a consemnat în opera sa Seyahatname (Carte de călătorii) – care avea zece volume depăşind 10.000 de pagini – şi îndeletnicirile românilor în această perioadă. Despre locuitorii din Bucureşti, el constata că au „datini eretice” – au sărbătoarea ouălor roşii, Kizil Yumurta, adică Paştele, aşa cum au şi grecii. Sunt amintite în cartea lui Celebi şi româncele cu stare, care încondeiau ouăle cu aur şi culori şi ornamentau coliva cu „chenare întortocheate, sucite şi încolăcite”

Legendele privind ouăle roşii sunt multe. Una dintre ele povesteşte despre o femeie care purta un coş plin de ouă; aflând de Învierea lui Iisus, ea zice că va crede vestea învierii doar atunci când i se vor înroşi ouăle din coş; şi ouăle s-au înroşit… În altă legendă, Fecioara Maria (în alta, Maria Magdalena) a pus sub crucea lui Iisus un coş cu ouă, vrând a-i îmbuna pe soldaţi, iar sângele Mântuitorului s-a scurs pe ele, înroşindu-le.

În Vinerea Mare toată lumea mergea să aprindă câte o lumânare (candelă) la cimitir şi să ia agheasmă de la una dintre bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii: Fântâna lui Mavrogheni, în Izvor, sau în Dudeşti. Vinerea se ţine post negru toată ziua; pe cel ce face asta nu-l mai doare capul. Nici nu se munceşte în această zi, doar se face baie. Doar se frământă şi se coace pasca pentru Paşte. Sâmbăta, oamenii se găteau cu noile haine şi plecau la slujba de Înviere, unde ascultau cu pioşenie oficierea divină, pornind spre case abia spre dimineaţă.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | Leave a Comment »