Lumea în care trăim

Cuvintele sunt vibraţii ce creează lumea. Numai cuvintele frumoase vor crea o lume frumoasă

Posts Tagged ‘istorie’

Dacoromanica

Posted by Radu Albota pe 09/11/2011

In 2011, ca urmare a celui mai ambitios proiect de digitizare la nivel national, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a lansat dacoromanica.ro, cea mai importanta biblioteca digitala romaneasca accesibila gratuit pe internet, oferind utilizatorilor trei milioane de pagini de carte scanate.

In urma cu cativa ani, Biblioteca Metropolitana Bucuresti a demarat, sub conducerea Dlui Dr. Florin Rotaru, activ promotor al modernizarii bibliotecilor romanesti, un proiect ambitios de digitizare a patrimoniului cultural romanesc de carte veche si de creare a unei biblioteci virtuale deschise, accesibila tuturor utilizatorilor.

Portalul DacoRomanica isi propune sa devina un veritabil centru virtual al pastrarii si dezvoltarii culturii romanesti, reprezantand un instrument vital in serviciul retelelor de cooperare nationala si internationala.

Biblioteca virtuala este dezvoltata permanent, fiind in prezent singura biblioteca digitala profesionista din Romania, conceputa pentru a raspunde provocarilor Mileniului III si pentru a deveni partener in Biblioteca Virtuala Europeana EUROPEANA.

Portalul DacoRomanica ofera acces la documente tiparite, fisiere audio si video din domenii multiple – economie, societate, religie, literatura, stiinte, istorie, geografie, filozofie, psihologie, lingvistica, arta, divertisment, tehnica, medicina.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , | 3 Comments »

„Uită-te la asta! Şi taci!”

Posted by Radu Albota pe 28/11/2010

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , , , , , , | 2 Comments »

Apocalipsa dupa mayasi

Posted by Radu Albota pe 11/10/2010

Mayasii au fost singura civilizatie cunoscuta care si-a circumscris istoria intr-un cadru temporal precis: au consemnat cu exactitate clipa de obarsie, Facerea, si, chiar daca s-au inselat asupra datei, au prevazut si momentul extinctiei 2012 era noastra. Daniel Nicolescu ii surprinde deopotriva supusi vremii si timpului.

Timpul poate fi privit intr-o maniera obiectiva, pentru care avem cuvantul grecesc chronos (din care s-au nascut cronologie si cronometru), si intr-una subiectiva, acoperita de latinescul tempus (din care a derivat si tempestas – furtuna). Acest din urma timp este resimtit, nu masurat. Este un timp variabil, care introduce ideea de meteorologie a sufletului. Exista nu doar un timp care trece, ci si un timp care se manifesta (este) afara. Pe vremuri, omul depindea esentialmente de timpul de afara, de meteorologie, de ciclul mai mult sau mai putin regulat al anotimpurilor, iar viata umana era vazuta, mai ales in zonele cu clima temperata, ca mergand de la primavara tineretii, pana la iarna extremei senectuti. Fiinta umana a conceput timpul, spunea Odon Vallet, specialist in istoria religiilor, „atat in maniera matematica, masurabila, cat si in maniera resimtita, psihologica“.

In spirit si in vant nu exista moarte
Readusa de curand in atentia intregii lumi de catre filmul Apocalypto (regizat de Mel Gibson si asezat sub semnul unui motto tulburator: „O mare civilizatie nu poate fi cucerita dinafara inainte sa se distruga ea insasi dinauntru.“), civilizatia Maya, strident diferita in toate expresiile sale, de la mitologie la arhitectura, de mentalitatile antice cu care am fost familiarizati, si-a articulat intreaga spiritualitate si existenta materiala in jurul ideii de timp. Iata ce spune Popol Vuh despre Geneza: „Timpul Maya s-a nascut si a capatat nume pe cand Cerul inca nu exista, iar Pamantul nu se desteptase. Zilele au pornit la drum dinspre Rasarit. Prima zi a scos din maruntaiele ei Cerul si Pamantul. Ziua a doua a facut scara pe care coboara ploaia. (…) Din vointa celei de-a patra zile, Cerul si Pamantul s-au aplecat si s-au putut intalni. Ziua a opta si-a infipt in pamant mainile si picioarele. Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotarat ca lumile de jos sa fie ale celor cu suflet otravit. In soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra si copacul. Cea care a facut vantul a fost ziua a douasprezecea. A suflat vant si l-a numit spirit, pentru ca in el nu era moarte“ (dupa Eduardo Galeano, Memoria Focului).

Eterna reintoarcere
Fie ca este vorba de razboi, de cult, de agricultura sau de viata cotidiana, totul este legat indisolubil de curgerea timpului. Un timp calculat pe baza a doua calendare – unul ritual si solar, altul, cel mai important, pe care nici o alta civilizatie nu l-a mai dezvoltat – „Indelungata socotinta“, utilizat in perioada clasica (300-800). Pentru mayasi, creatia a inceput, potrivit acestui din urma calendar, in al 13-lea baktun 4 ahau 4 kankin (adica pe 13 august 3114 inaintea erei noastre). Ce pare cu adevarat surprinzator este faptul ca acest bilant al timpului Maya prevede nu doar inceputul, intr-o maniera foarte riguroasa, ci si sfarsitul, care ar fi urmat sa se produca in 2012 era noastra, pe 23 decembrie. Marea grija a mayasilor, dincolo de mizeriile curente legate de mijloacele de trai, au fost rupturile temporale, trecerile de la un ciclu la altul. Asta pentru ca erau convinsi ca lumea lor actuala a fost precedata de alte lumi si ca fiecare creatie e urmata de o distrugere. Prin urmare, totul trebuia anticipat si, pentru asta, se foloseau de divinatii. Interesant de remarcat e faptul ca aceasta ciclicitate, in mare masura asemanatoare conceptiei plurale a hindusilor, prevedea mai multe varste (inaintari pe spirala timpului), spre deosebire de Biblie sau de Coran, care avanseaza un singur sfarsit al timpului. Mayasii se asteptau la repetarea acelorasi evenimente, in fiecare katun cu acelasi nume (deci dupa 256 de ani).
Dincolo de cronicile acestor morti anuntate, aventuri predictive cu conotatii mitice, exista insa faptele. Din ratiuni calificate vreme indelungata drept misterioase, in jurul secolelor IX si X ale erei noastre, cetatile mayase, generos raspandite in centrul peninsulei Yucatán, au inceput sa se goleasca de locuitori. Atunci cand conchistadorii spanioli au invadat pamantul Americii Centrale, la inceputul secolului al XVI-lea, ei au descoperit doar ruine si mlastini intesate de tantari, o terra incognita infestata de paludism. Ce fusese inainte pe aceste meleaguri? Cata stralucire vazusera zidurile acestea acum cenusii, dar care isi pastrau inca semetia dimensiunilor si indrazneala structurii?

Insuportabila stralucire a anului 800
In jurul anului 800, bunaoara, mareata cetate regala Tikal, aflata in nordul actualului stat Guatemala, numara circa 50.000 de locuitori. Imprejurul ei – puzderie de asezari rurale. Strazi de dimensiuni ample leaga cele mai importante cladiri din cartierele rezidentiale, edificii acoperite de stucaturi cu reliefuri bogate si viu colorate. In centrul orasului troneaza o acropola, temple-piramide, mai multe palate si terenuri dedicate jocului cu mingea. La intrarea in aceste stadioane sui-generis, multimile sunt intampinate de niste decoratiuni macabre: capetele nefericitilor invinsi la ultima lupta in arena stau agatate de tzompantli, un soi de gratare sprijinite de ziduri. In toate directiile, monumentele s-au inmultit ametitor: au ajuns, iata, la cifra de 3.000 si sunt presarate pe o suprafata de circa 16 kilometri patrati. De la inceputurile puterii regale (consemnata la anul 292 pe anumite edificii, printr-o stela ornata cu o dantelarie de glife), s-au succedat pana in acest moment de apogeu aproximativ 33 de suverani, cu nume bizare, ca Pasarea Zero Luna sau Cer de Furtuna. In cetatea-stat pe care o carmuieste, monarhul detine puterea absoluta. Este un fel de faraon al Americilor: conducator al armatei, al clerului si al administratiei, e inconjurat, la curte, de numeroase soate, de printi, dregatori, slujitori si preoti. Societatea, cea din exteriorul curtii regale, este riguros ierarhizata, palierele fiind impartite intre artizani (tesatori, olari, sculptori, pictori), negutatori si tarani. In zarva vesela si pestrita a urbei, momentele rituale, ordonate in jurul timpului si focului, capteaza atentia furnicarului de oameni. Pe platforma superioara a templului, se oficiaza sacrificii care imbuneaza zeii, restituind caldura, ploaia si prosperitatea. Un pasaj din Chilam Balam fixeaza momentul mitic inaugural ce va fi repetat prin ritual: „Noptile erau de gheata, pentru ca zeii luasera cu ei focul. Frigul le taia oamenilor carnea si cuvintele. Ei se rugau tremurand, cu glasul spart, dar zeii se faceau ca nu aud. Intr-un tarziu, zeii le-au inapoiat oamenilor focul. Ei au dansat de bucurie si au inaltat cantece de multumire. Dar putin dupa aceea, zeii au trimis ploaie si grindina si au stins vapaile. Zeii au vorbit si au cerut: ca sa merite focul, oamenii trebuie sa-si deschida pieptul cu pumnalul de obsidian si sa-si ofere inima. Indienii quechua le-au oferit zeilor drept ofranda sangele prizonierilor si in felul acesta au scapat de frig. Cakchiqueles nu au acceptat insa pretul. Ei, mostenitorii mayasilor, s-au strecurat prin fum, cu pas usor, au furat focul si l-au ascuns in  pesterile lor din munti.“

De la poalele piramidei, care poate ajunge pana la 40 de metri inaltime, oamenii ii pot vedea sus, oficiind, pe preoti. Cu coapsele infasurate de o simpla panza de bumbac decorata cu pene si perle, ori de o piele de jaguar (asa cum au fost unii infatisati pe catre pictori pe peretii cetatii Bonampak), sacerdotii sunt vegheati de suveran, care este acoperit cu somptuoase paruri din pene de quetzal (pasare din America Centrala, cu penaj stralucitor, dominat de culorile rosu si verde smarald).

Cucerirea nimicului
Hernández de Córdoba (1517), Juan de Grijalva (1518), Hernán Cortés (1525) suie calare (atentie, toate civilizatiile mezoamericane au fost ridicate fara ajutorul vreunui animal de povara domestic) pe versantii prapastiosi, strabat padurile tropicale si, dupa ce ii infrang pe azteci (cea de-a doua mare civilizatie a Yucatán-ului), nimeresc in spatiul altadata infloritor al cetatilor mayase. Mayapan (in nordul peninsulei) si-a vazut sfarsitul cu 70 de ani inainte, marii suverani cu cortegiile lor policrome si fastuoase sunt deja istorie, iar conchistadorii nu intalnesc decat mici asezari rurale si o modesta cultura sateasca. In ciuda dimensiunilor marunte ale „trupelor“ si in pofida lipsei de anvergura a uneltelor de razboi, mayasii opun o rezistenta indarjita, asa incat ultima lor reduta se prabuseste, inexplicabil daca e sa privim obiectiv raportul de forte, de-abia in 1697! Rezistenta lor pare mai degraba prilejul de manifestare a orgoliului urias al unei civilizatii defuncte, decat vointa de a-i apara vestigiile. (Iata-i, inca de pe vremea cand erau puternici, vorbind despre ceilalti si instituind bornele unui sentiment al alteritatii sufocat de vanitate: „Arogantul Domn al Melcilor a devenit Luna. Petele de pe Luna sunt semnele acestei pedepse. Dar Soarele stralucitor statea neclintit. Uliul de Obsidian a zburat pana la Micutul Zeu Sifilitic: De ce nu pornesti din loc? Si i-a raspuns dispretuitul, purulentul, cocosatul, schiopul: Pentru ca vreau sangele si regatul. Acest al cincilea Soare, Soarele miscarii, i-a luminat pe tolteci si ii lumineaza pe azteci. Are gheare si se hraneste cu inimi omenesti“ (Benjamin Péret, Antologie de mituri si legende ale Americii Centrale si de Sud). Asa incat spaniolii, vreme indelungata, nu vor avea practic constiinta faptului ca incomozii indieni care le decimau armatele erau mostenitorii celei mai uluitoare civilizatii a Americii Centrale. De-abia spre 1560, un Diego de Landa, calugar franciscan descins in peninsula pe la 1549, incepe sa-si puna intrebari asupra urmelor de civilizatie pe care le intalneste si purcede la consemnarea lor in Relatare despre cele ce-am vazut in Yucatán: „Cate cetati si in ce multime de locuri ridicate… Atat de bine construite din blocuri de piatra, ca ramai cu gura cascata.“ Din pacate, pe peretii templelor padurea isi catara muschiul, iar oamenii disparusera, zoriti parca sa duca la indeplinire infricosatele prevestiri ale nemaipomenitilor lor stramosi.

Este posibil ca „prabusirea civilizatiei maya“ sa nu se fi datorat unei cauze unice (de altfel, o concluzie generica pe care, incepand cu anii ’70, specialistii s-au pus de acord sa o pronunte in legatura cu orice disparitie a unei civilizatii) si ca stergerea de pe fata Pamantului a unui mare numar de situri mayase, intre anii 800-900, sa se fi datorat unui ansamblu de fenomene dispersate in timp si spatiu si foarte diferite ca amploare. Unele dintre ele au afectat regiuni intregi, altele – doar niste cetati. Intai au avut de suferit conducatorii zonali, dupa care, spre anul 1000, orase intregi au fost abandonate. Ultimele mari cetati mayase prehispanice, Chicen Itza si Mayapan, au fost parasite in 1221 si, respectiv, 1450. Dupa secole, nesatula padure tropicala a inghitit, cu noduri, pietrele, desavarsind ceea ce incepusera oamenii cu suflete otravite din lumea de jos si cei Noua Zei ai Noptii.
FACTS


Istoria transformata in istorii 

Multa vreme ramasa fara raspuns, enigma prabusirii mayasilor a facut loc manifestarii unor interesante ipoteze, ce isi extrag argumentele din cele mai recente descoperiri arheologice si climatologice. Pistele pe care cercetatorii ne indeamna astazi sa le urmam sunt in numar de trei.

Prabusirea politica
Lupta pentru prestigiu si rivalitatile sunt niste constante ale civilizatiei mayase. Dorinta de a avea cele mai inalte piramide, grandios decorate, antreneaza niste cheltuieli coplesitoare in numele luxului. Prin perpetuarea acestui periculos joc al orgoliilor, numerosi suverani se vad siliti sa-si imparta autoritatea. Fenomenul este semnalat in iconografia secolului al X-lea, mai precis in picturile murale care infatiseaza aparitia preotilor, a nobililor si razboinicilor. Ei acapareaza din ce in ce mai mult gestiunea cultului, a razboiului si a sacrificiilor, spre deosebire de perioada anterioara, când suveranii fusesera atât de puternici, incât nu mai lasasera loc nici macar pentru reprezentarea zeilor, pentru ca ei erau zeii. Dupa prabusirea culturii clasice, puterea este diseminata intre mai multe familii, iar relativa coeziune a ariei Maya este distrusa. Dispar marile programe arhitecturale, iar ridicarea de stele & scrisul (glifele) care le acoperea sunt stopate si, incet-incet, date uitarii, ca si calendarele. Istoria este inlocuita de istorii, care inceteaza sa mai fie incredintate posteritatii. Prezentul are gustul unui trecut ratat.

Conflictele armate
Mayasii nu au fost un popor pasnic, razboaiele punctand neincetat povestea civilizatiei lor. Se stie ca practicau sacrificiile umane – filmul lui Gibson, Apocalypto, este, de altfel, construit in jurul acestei ipoteze –, asa ca nu este exclus ca ei sa fi vazut in toti adversarii mai ales niste potentiale ofrande. Dusmanii capturati in urma bataliilor erau destinati sacrificiilor menite sa influenteze Universul si fortele lui. Poate insa aceasta ipoteza sa explice amploarea luptelor? Arthur Demarest, un reputat arheolog american, a pus in evidenta faptul ca, incepand cu anul 760, imprejurul stravechii cetati Seibal au avut loc evenimente de o violenta considerabila. Este vorba atat despre razboaie endemice intre mici regate locale, cat si de infruntari, prin vasali interpusi, intre cele doua mari capitale ale lumii mayase: Calakmul si Tikal. Niste marturii descifrate epigrafic, asociate cu recente desoperiri arheologice, demonstreaza ca, in urma conflictelor din perioada respectiva, aceasta zona urbanizata a fost practic stearsa de pe harta.

Timpul Apocalipsei, timpul probabil si oamenii de porumb
Ipoteza care pare sa-i seduca din ce in ce mai mult pe specialisti este aceea a dezordinii de origine climatica, dezordine ce a generat o influenta nociva si decisiv nefasta. In aceste regiuni ale lumii prehispanice unde agricultura se practica fara irigatii si depindea de abundenta ploilor si de regularitatea lor, era nevoie ca pamantul sa primeasca aproximativ 600 mm de apa pe an ca sa poata fi asigurata o recolta. „In mai multe randuri, afirma cercetatoarea Dominique Michelet, pragul de 450 de mm nu a fost insa atins. Nu este vorba, de fapt, despre niste rasturnari climatice colosale, de lunga durata, ci doar de accidente meteorologice repetate. Secete succesive, an dupa an.“ In plus, trebuie luat in seama faptul ca principala cultura agricola mayasa era aceea a porumbului. O planta extrem de sensibila atat la uscaciune, cat si la umiditate crescuta si care nu suporta perioadele lungi fara ploaie.

Posted in Istorie necenzurată | Etichetat: , , , , , , | 2 Comments »